Uităm din ce în ce mai des să râdem şi suntem din ce în ce mai stresaţi. Dictonul „Carpe diem” a fost aruncat de cei mai mulţi dintre noi la gunoi, ca şi micile bucurii cotidiene, pe care le neglijăm cu bună ştiinţă. Iar asta se vede la tot pasul. Peste tot, pe străzi, în magazine, în mijloacele de transport, oamenii sunt încruntaţi, mai tot timpul cu grijile zilei de mâine extrovertite pe chip şi fără nici cea mai mică intenţie de a scoate o fărâmă de zâmbet.
Şi, ca şi cum penuria de zâmbete şi râsete nu era suficientă, a mai venit şi iarna asta excesiv de prelungită şi de apăsătoare, care numai la bună dispoziţie nu îndeamnă.
Din fericire, mai sunt şi unele excepţii. Iar un asemenea…grup de excepţii fericite am întâlnit, într-una dintre după-amiezele trecute, într-un autobuz. Am urcat în staţia de la Casa Cărţii şi, de cum m-am aşezat pe scaun, atenţia mi-a fost distrasă de un val de râsete sănătoase şi naturale. Ce se întâmplase? Mai mulţi angajaţi de la ADP îşi terminaseră programul de lucru, fuseseră la o bere (nu la mai multe!), iar buna dispoziţie îi făcuse să uite şi de ger, şi de salariile mici, şi de toate necazurile zilnice. Erau veseli cât cuprinde, făceau mişto unii de alţii şi asta fără ca nimeni să se supere, nu ridicau vocea, altfel spus se simţeau bine cu bun simţ. Râsetele îi descătuşau, la creau o stare temporară de bine şi profitau din plin de asta, ca de un drog ce nu prezintă riscul de a avea efecte secundare.
Nici nu mai conta că nu aveau toţi dinţii în gură sau că le era frig în hainele destul de subţiri în care erau îmbrăcaţi. Oamenii ăştia râdeau pur şi simplu sincer şi fără jumătăţi de măsură. Îşi trăiau la maximum minutele de jovialitate din autobuz, înainte ca ei să coboare, rând pe rând, şi să se ducă la casele lor. Chiar aşa, nu vi s-a făcut poftă de un râs în hohote?
