De cele mai multe ori, când te întâlneşti cu poetul şi ziaristul Florian Silişteanu, omul te pune pe fugă. (Iartă-mă, Sile, dar nu am găsit altă comparaţie!!!) Îndrugă tot felul de poveşti, de zici că atunci a ieşit de la un film cu Harry Potter. Marele defect al lui Silişteanu care te face să nu-i dai atenţia cuvenită, este binecunoscuta sintagmă, la capătul fiecărei naraţiuni, prin care te roagă să-i faci un serviciu: ba să-l duci cu maşina până nu ştiu unde, ba să-i cumperi ceasul ori laptopul şi tot felul de astfel de cereri atipice pentru un individ de talia lui. În realitate însă, Silişteanu este un tip înzestrat cu mult mai mult talent decât noi toţi, cei care, de cele mai multe ori, îi dăm cu tifla lui Sile, cerându-i să plimbe ursul… În septembrie anul trecut, pe blogul său personal, Florian Silişteanu a scris un articol cutremurător, pe care, mai apoi, l-a publicat şi în „Curierul zilei”. A trecut însă neobservat, nimeni nu i-a dat atenţie atunci. Mulţi l-au citit doar cu privirea, iar cei mai mulţi nici nu ştiu la ce mă refer. Ei bine, pe 24 septembrie 2011, Silişteanu scria revoltător la adresa poliţiştilor de la Secţia 1 de Poliţie din Piteşti, care ridicaseră de pe Strada Mare, din faţa Teatrului „Aşchiuţă”, doi oameni, tată şi fiu, care tulburau, cică, liniştea publică. Ei cântau, nu făceau niciun rău. Părintele cânta la chitară şi muzicuţă, iar micuţul de 11 ani, la fluier. Înainte de a reda articolul cu pricina, vreau să mai fac o singură precizare: copilul pe care Silişteanu îl apăra atunci de „zeloşii” poliţişti de la Secţia 1 din Piteşti, se numeşte Daniel Gabriel Ştefănescu, puştiul de 11 ani din Curtea de Argeş care, vinerea trecută, în cadrul emisiunii „Românii au talent” de la ProTV, a făcut o ţară întreagă să plângă, cântând la acelaşi fluier cu care a „tulburat liniştea şi ordinea publică” din Piteşti. Felicitări, Sile! „Recunosc că am stat în faţa calculatorului cu mâinile încrucişate, ca o stană de piatră, mai bine de o jumătate de oră. Ceea ce vă povestesc în rândurile care urmează este trist, este umilitor, este nu fără precedent însă. Evenimentul s-a produs sâmbătă, 24 septembrie, în centrul oraşului, la ora 15 şi 8 minute, locaţia exactă fiind lângă Teatrul „Aşchiuţă”, în dreptul frizeriei. Peste drum, bănci pe care stau tineri şi bătrâni. Unii fumează, alţii butonează celularele, scriind mesaje cine ştie cui… Deodată, imaginea locului este secerată de siluetele a doi poliţişti ce grăbesc pasul din metru în metru. Sunt aplecaţi spre înainte, în aşa fel încât aerodinamica să comporte o asemănare cât mai exactă cu un avion de vânătoare care tocmai se îndreaptă, ca un kamikaze, spre obiectivul bine fixat pe radar. Curios, opresc din mersul meu şi la fel procedează şi alţii, nu cumva să pierdem marele moment. Ne închipuim că un şmecher de mult dat în urmărire pentru violul unui copil, va fi prins. Îmi trece prin minte că unul dintre interlopii argeşeni a fost prins cu heroină. Trag aer în piept şi mă gândesc că poliţiştii ăia doi vor prinde totuşi… ceva! Dar nu, nu… şi nu. Zmeii se îndreaptă, ca nişte ulii, spre vitrina frizeriei, în faţa căreia cântă în surdină un copilaş de 11 anişori, un copil curat, căruia îi sclipesc ochii. Cântă la flaut micuţul, şi asta în timp ce tatăl său îl acompaniază cu chitara şi muzicuţa. E duios cântecul, e parcă un refren din lumi demult apuse. Se zbârleşte pielea pe tine, nu alta. Asist neputincios la momentul în care copilul este avertizat să nu-şi numere mărunţişul şi să se mişte mai repede. Tatăl strânge din dinţi cu putere, nu cumva ca ăla mic să se sperie. Încerc să aflu dacă e real ce se întâmplă. Unul dintre poliţişti mă priveşte suspect. Dar vulpoiul îşi roteşte ochii discret şi observă că în jurul lui sunt şi alţi oameni care aşteaptă un răspuns! Oncioiu, unul dintre poliţişti, se răzgândeşte şi îmi sugerează zâmbind că am dreptul la o opinie. Este surprins că atitudinea mea se manifestă cu calm, se manifestă politicos, cu tact, cu răbdare. Tată şi fiu sunt duşi la Secţia 1 Poliţie. Întreb, aşa, din mers, poliţistul, cam care e motivul şi imediat mi se spune că au o sesizare pentru tulburarea liniştii publice. E de infarct răspunsul! Adică, îţi vine să iei câmpii, nu alta… Aştept mai bine de o oră chiar pe holul secţiei ca micuţul, împreună cu tatăl lui, să iasă. Şi ies. Sunt trişti. Numai Oncioiu e mândru de el. Îmi sugerează zâmbind că „ăla”, tac-su al băiatului, are „bube”. Şi aflu că buba omului este că a tulburat liniştea publică sâmbătă, în amiaza mare, cântând încetişor un vals pe Strada Mare. Pe tată îl cheamă Radu Ştefănescu. Pe copil nu îl numim. Mai are acasă încă 10 fraţi. Deci sunt unşpe! Toţi curaţi, iubitori de carte. Ca să poată trăi, ca să poată mânca, să poată învăţa, ca să poată trăi demn, ăla mic şi taică-su vin la Piteşti să ne cânte nouă câte un pic din lacrima lumii… Să-ţi fie ruşine, România!
De cele mai multe ori, când te întâlneşti cu poetul şi ziaristul Florian Silişteanu, omul te pune pe fugă. (Iartă-mă, Sile, dar nu am găsit altă comparaţie!!!) Îndrugă tot felul de poveşti, de zici că atunci a ieşit de la un film cu Harry Potter. Marele defect al lui Silişteanu care te face să nu-i dai atenţia cuvenită, este binecunoscuta sintagmă, la capătul fiecărei naraţiuni, prin care te roagă să-i faci un serviciu: ba să-l duci cu maşina până nu ştiu unde, ba să-i cumperi ceasul ori laptopul şi tot felul de astfel de cereri atipice pentru un individ de talia lui. În realitate însă, Silişteanu este un tip înzestrat cu mult mai mult talent decât noi toţi, cei care, de cele mai multe ori, îi dăm cu tifla lui Sile, cerându-i să plimbe ursul… În septembrie anul trecut, pe blogul său personal, Florian Silişteanu a scris un articol cutremurător, pe care, mai apoi, l-a publicat şi în „Curierul zilei”. A trecut însă neobservat, nimeni nu i-a dat atenţie atunci. Mulţi l-au citit doar cu privirea, iar cei mai mulţi nici nu ştiu la ce mă refer. Ei bine, pe 24 septembrie 2011, Silişteanu scria revoltător la adresa poliţiştilor de la Secţia 1 de Poliţie din Piteşti, care ridicaseră de pe Strada Mare, din faţa Teatrului „Aşchiuţă”, doi oameni, tată şi fiu, care tulburau, cică, liniştea publică. Ei cântau, nu făceau niciun rău. Părintele cânta la chitară şi muzicuţă, iar micuţul de 11 ani, la fluier. Înainte de a reda articolul cu pricina, vreau să mai fac o singură precizare: copilul pe care Silişteanu îl apăra atunci de „zeloşii” poliţişti de la Secţia 1 din Piteşti, se numeşte Daniel Gabriel Ştefănescu, puştiul de 11 ani din Curtea de Argeş care, vinerea trecută, în cadrul emisiunii „Românii au talent” de la ProTV, a făcut o ţară întreagă să plângă, cântând la acelaşi fluier cu care a „tulburat liniştea şi ordinea publică” din Piteşti. Felicitări, Sile! „Recunosc că am stat în faţa calculatorului cu mâinile încrucişate, ca o stană de piatră, mai bine de o jumătate de oră. Ceea ce vă povestesc în rândurile care urmează este trist, este umilitor, este nu fără precedent însă. Evenimentul s-a produs sâmbătă, 24 septembrie, în centrul oraşului, la ora 15 şi 8 minute, locaţia exactă fiind lângă Teatrul „Aşchiuţă”, în dreptul frizeriei. Peste drum, bănci pe care stau tineri şi bătrâni. Unii fumează, alţii butonează celularele, scriind mesaje cine ştie cui… Deodată, imaginea locului este secerată de siluetele a doi poliţişti ce grăbesc pasul din metru în metru. Sunt aplecaţi spre înainte, în aşa fel încât aerodinamica să comporte o asemănare cât mai exactă cu un avion de vânătoare care tocmai se îndreaptă, ca un kamikaze, spre obiectivul bine fixat pe radar. Curios, opresc din mersul meu şi la fel procedează şi alţii, nu cumva să pierdem marele moment. Ne închipuim că un şmecher de mult dat în urmărire pentru violul unui copil, va fi prins. Îmi trece prin minte că unul dintre interlopii argeşeni a fost prins cu heroină. Trag aer în piept şi mă gândesc că poliţiştii ăia doi vor prinde totuşi… ceva! Dar nu, nu… şi nu. Zmeii se îndreaptă, ca nişte ulii, spre vitrina frizeriei, în faţa căreia cântă în surdină un copilaş de 11 anişori, un copil curat, căruia îi sclipesc ochii. Cântă la flaut micuţul, şi asta în timp ce tatăl său îl acompaniază cu chitara şi muzicuţa. E duios cântecul, e parcă un refren din lumi demult apuse. Se zbârleşte pielea pe tine, nu alta. Asist neputincios la momentul în care copilul este avertizat să nu-şi numere mărunţişul şi să se mişte mai repede. Tatăl strânge din dinţi cu putere, nu cumva ca ăla mic să se sperie. Încerc să aflu dacă e real ce se întâmplă. Unul dintre poliţişti mă priveşte suspect. Dar vulpoiul îşi roteşte ochii discret şi observă că în jurul lui sunt şi alţi oameni care aşteaptă un răspuns! Oncioiu, unul dintre poliţişti, se răzgândeşte şi îmi sugerează zâmbind că am dreptul la o opinie. Este surprins că atitudinea mea se manifestă cu calm, se manifestă politicos, cu tact, cu răbdare. Tată şi fiu sunt duşi la Secţia 1 Poliţie. Întreb, aşa, din mers, poliţistul, cam care e motivul şi imediat mi se spune că au o sesizare pentru tulburarea liniştii publice. E de infarct răspunsul! Adică, îţi vine să iei câmpii, nu alta… Aştept mai bine de o oră chiar pe holul secţiei ca micuţul, împreună cu tatăl lui, să iasă. Şi ies. Sunt trişti. Numai Oncioiu e mândru de el. Îmi sugerează zâmbind că „ăla”, tac-su al băiatului, are „bube”. Şi aflu că buba omului este că a tulburat liniştea publică sâmbătă, în amiaza mare, cântând încetişor un vals pe Strada Mare. Pe tată îl cheamă Radu Ştefănescu. Pe copil nu îl numim. Mai are acasă încă 10 fraţi. Deci sunt unşpe! Toţi curaţi, iubitori de carte. Ca să poată trăi, ca să poată mânca, să poată învăţa, ca să poată trăi demn, ăla mic şi taică-su vin la Piteşti să ne cânte nouă câte un pic din lacrima lumii… Să-ţi fie ruşine, România!
