BESTIA CU CHIP DE OM. Nicolae Moromete din Valea Iaşului, unul dintre cei mai înfiorători torţionari ai României

Aproape deloc cunoscut până acum, unul dintre cei mai sadici criminali pe care i-a dat Argeşul a fost Nicolae Moromene din satul Ungureni, comuna Valea Iaşului.

Intrat în memoria deţinuţilor politici sub numele de „Maromet – bestia cu chip de om” torţionarul din Valea Iaşului, un analfabet, a ajuns din măturător – comandant de penitenciar la Jilava, Caransebeş, Galaţi, Formaţiunea Chilia Veche şi locţiitor de comandant pentru pază şi regim la Văcăreşti.

Maromet, bestia cu chip de om, avea doar 5 clase primare

În faimosul „Raport Tismăneanu”€, pe lista cu cei mai odioşi torţionari se regăseşte Nicolae Moromete, despre care nu s-a ştiut mai nimic până acum. Caracterizat de cercetătorii ce s-au dedicat studierii acelei tragice perioade a istoriei noastre drept unul dintre cei mai sălbatici şi violenţi comandanţi de penitenciar ai regimului comunist, Nicolae Moromete a intrat în memoria deţinuţilor politici sub numele de „Maromet – bestia cu chip de om”.

Născut pe 13 mai 1912, într-o familie de ţărani săraci din satul Ungureni, comuna Valea Iaşului, Moromete ajunge, după cele cinci clase primare, măturător, apoi om de serviciu la Primăria Bucureşti, unde a lucrat până în 1941, când a fost trimis pe frontul de est.

Deşi avea doar cinci clase, în 1945 Moromete a intrat în Partidul Comunist, iar din 1947 a fost încadrat în diferite poziţii în Ministerul Afacerilor Interne: prim-gardian, comandant de gardă, comandant de penitenciar la Jilava, Caransebeş, Galaţi, Formaţiunea Chilia Veche şi locţiitor de comandant pentru pază şi regim la Văcăreşti, ultimul grad fiind cel de locotenent-colonel.

Cel mai dur comandant al Penitenciarului Jilava

Moromete este descris ca fiind fioros ca aspect, bâlbâit şi incapabil să utilizeze corect limba română. Îi bătea personal pe deţinuţi, chiar şi când erau scoşi la plimbare. Cel mai mult însă îi plăcea să-i treacă pe deţinuţi, dezbrăcaţi, printr-un tunel format de gardieni, care îi loveau cu bâtele în cap, dar avea şi obiceiul să sară pe deţinuţi cu calul.

Despre el, foştii deţinuţi rămaşi în viaţă au avut de spus numai poveşti de-a dreptul înfiorătoare. În 1949, Moromete a fost numit comandant de gardă la Jilava, perioadă în care regimul carceral a devenit unul dintre cele mai severe.

Transformarea închisorii într-un iad a fost trasată de către Partidul Comunist, susţinea însuşi Moromete într-un memoriu din 1955. Se pare că i s-a cerut să aplice o „disciplină nemai întâlnită” „întrebuinţând orice metode” în numele luptei de clasă, fiind ameninţat că, în caz contrar, va fi închis la rându-i. Iar el a aplicat întocmai „recomandările”.

În toată perioada cât a lucrat în Direcţia Generală a Penitenciarelor şi Lagărelor de Muncă, Nicolae Moromete s-a remarcat prin comportament violent şi limbaj abject la adresa deţinuţilor şi a subalternilor. Paleta sa de „metode de reeducare” a fost una foarte largă, toate remarcându-se prin bestialitatea lor: bătaia deţinuţilor până la epuizare sau chiar eliminare, privarea de alimente în timp ce mâncarea era aruncată ostentativ la porci, de medicamente şi îngrijire medicală, impunerea unui regim de muncă extrem de sever şi fixarea unor norme de muncă imposibil de îndeplinit, utilizarea la munci grele a deţinuţilor bolnavi, infirmi sau în vârstă.

Un bâlbâit incult, Moromete, torţionarul celor mai mari eroi ai nemului românesc

Nicolae Moromete scotea din celule diferiţi oameni de vază ai neamului românesc şi, cu un sadism ieşit din comun, le ordona gardienilor să-i bată până ce îi năpădea sângele. Alegea militari cu grad superior, cu precădere generali ai Armatei Române care, pe frontul de răsărit, săvârşiseră adevărate minuni de vitejie, dar se împotriviseră regimului comunist.

În perioada 1952-1954, director la penitenciarul din Galaţi, Moromete a continuat exterminarea deţinuţilor politici prin aceleaşi mijloace. Lucrurile au fost sesizate Procuraturii Galaţi printr-o anonimă. Ancheta a demonstrat că regimul de detenţie şi de muncă era insuportabil, fapt ce făcea ca rata mortalităţii să fie extrem de ridicată, zilnic decedând 3-5 deţinuţi. În afară de faptul că mare parte din aşa-zisa mâncare era aruncată la porci, porţiile erau tăiate pentru greşeli imaginare. Deţinuţii munceau, mâncau şi dormeau în frig, umezeală şi mizerie. Cei bolnavi erau practic lăsaţi să moară pentru că nu primeau medicamente şi îngrijire medicală. Ca urmare a investigaţiei, s-a demonstrat cruzimea fără margini şi s-a propus trecerea lui în rezervă.

A fost însă numit comandant al Formaţiunii Chilia Veche, unde erau aduşi din toată ţara deţinuţi în vârstă, peste 70 sau 80 de ani, infirmi, fără o mână, cu proteze la picior, bolnavi…

O comisie de medici a constat că o bună parte din deţinuţi erau inapţi de muncă şi totuşi au fost folosiţi la recoltatul stufului, cu norme ridicate şi raţii scăzute. Şirul crimelor şi abuzurilor a continuat la Moromete, iar mulţi deţinuţi preferau sinuciderea. Numărul anormal de decese constatat şi la această colonie de muncă între octombrie 1958 şi ianuarie 1959 a ridicat din nou întrebări despre modul inuman de lucru practicat de torţionarul din Valea Iaşului.

În final, Nicolae Moromete a fost trecut în rezervă, în 1959, cu drept de asigurare socială, dar fără să fi fost judecat pentru crimele şi tratamentele inumane la care şi-a supus victimele. După trecerea în rezervă a fost plasator la un cinematograf din Bucureşti, iar de atunci şi-a pierdut urma.