De mai mulţi ani am redus drastic atenţia pe care o acord campionatului autohton de fotbal şi am ales să mă delectez cu spectacolele şi civilizaţia din campionatele Spaniei, Angliei, Germaniei, Olandei şi Italiei. Campionatul României a devenit pur şi simplu unul al inculturii… fotbalistice şi nu numai, al dejecţiilor verbale, al pseudovedetelor, al becalismelor suburbane şi al mediocrităţii.
Ce ne separă de campionatele din Vest? Dincolo de uriaşa diferenţă de valoare, e vorba, în primul rând, de lipsa de cultură fotbalistică a jucătorilor mioritici. La noi, idealul în viaţă pentru fotbalistul de tip Tănase ori Florin Costea este să câştige bani cât mai mulţi, să ajungă cât mai repede la o echipă străină, să se distreze în discoteci cu „bombe sexy” până dimineaţa şi, eventual, să facă şi vreo câteva meciuri bune. În rest nimic. Fotbalistul român nu are viziunea jocului, nu gândeşte ca într-o echipă, ca într-un mecanism, e preocupat să iasă cât mai mult în evidenţă. La fel şi în afara terenului.
De câte ori aud vorbind un fotbalist de la noi, schimb canalul. Atunci când dau declaraţii sau interviuri, jucătorii noştri fac eforturi supraomeneşti să lege câteva cuvinte elementare. Ca să nu mai vorbim de spiritul comunitar, de respectul (lipsă!) faţă de presă şi conducători şi multe altele.
Iar în asemenea context demn de „epoca de piatră” a fotbalului, nici nu te mai miri când citeşti că Tamaş dă cu pietre după ziarişti sau că un pseudojucător precum Bourceanu jigneşte o legendă precum Duckadam. Atât îi duce capul pe „fotbaliştii” noştri…
Când te uiţi la TV sau citeşti în presa străină despre ce se întâmplă în campionatele mari din Vest, ai senzaţia că totul se petrece pe altă planetă. Citeam zilele trecute că, înainte de meciul cu Leeds, jucătorii de la echipa engleză Portsmouth (liga a II-a) au vândut bilete la ghişee pentru a ajuta clubul, aflat într-o dificilă situaţie financiară. Asta da solidaritate! Şi vorbim aici de un club englez cu mari probleme, dar care are o medie de peste 14.000 de spectatori pe meci, cam cât F.C. Argeş de acum în două… sezoane.
Când o să vedem şi jucători precum Adrian Cristea ori Prepeliţă zugrăvind, de exemplu, pe la stadion sau făcând voluntariat? Niciodată. Pentru ei – şi alte sute şi sute de jucători ca ei – „patria este acolo unde (fiecare) e bine”… plătit.
Un alt exemplu care m-a impresionat mult. De mai mulţi ani, în Anglia se derulează un program – Premier League Reading Stars – menit să-i facă să citească mai mult pe copiii care au un nivel redus de lectură pentru vârsta lor. Un program susţinut benevol de mari vedete din campionatul Angliei, precum Theo Walcott de la Arsenal sau Tim Cahill de la Everton. Fotbalişti care şi-au oferit sprijinul benevol pentru comunitate. Un program eficient, dovadă că, datorită lui, 84% dintre părinţii britanici citesc acum mai mult cu copiii lor. Din 2003, peste 100 de jucători din Premier League au participat la acest program, le-au citit copiilor şi le-au explicat de ce lectura este importantă pentru ei.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când l-am văzut pe Theo Walcott cât de sincer şi de natural se implică în program, fără niciun fel de fiţe ori aere de star, nu am putut să nu mă gândesc la ai noştri jucători neimplicaţi şi inculţi.
În Anglia, fotbaliştii mai şi citesc. În România, singurele cărţi pe care le cunosc jucătorii noştri sunt cele de poker şi de whist… În rest, incultură din toate punctele de vedere. Oricum, şi ca fotbalist, şi ca om, Theo Walcott este cu cinci clase peste tot campionatul României. La Arsenal Londra, ca la orice alt club din Anglia, există un respect nativ pentru suporteri, presă şi comunitate, există o comunicare elegantă cu toţi, fără limbaj trivial şi fără aere.
Asta e Anglia, un campionat al lorzilor. România e tot mai mult un campionat al fotbaliştilor de carton, care vor salarii de patron.
