Am citit adesea Cartea Tobit din Sfânta Scriptură. Este o bucurie să o recitești și să îndemni și pe alții să o citească, barem o dată. Sigur, nu o vor uita și o vor cerceta cu bucurie și altădată. Acolo este un episod în care se vorbește de plecarea la drum, spre Ragheșul Modiei, a lui Tobie, fiul lui Tobit, pentru a-și recupera un împrumut de 10 talanți de argint.

La drumul acesta a pornit cu un însoțitor, înger dat de Dumnezeu. Iată ce-i spune tatăl său, Tobit: “Du-te cu omul acesta și Dumnezeu, Cel care locuiește în ceruri, va îndrepta calea voastră și Îngerul Lui va merge împreună cu voi!” Și amândoi au ieșit să plece și s-a dus cu ei și câinele tânărului (Tobit 5, 17).
Așa era atunci și așa mai este și astăzi, pe ici-colea. Câinele, că despre el este vorba acum, era însoțitorul credincios al omului cum este și acum, și va fi în veac, atâta vreme cât va mai fi un om și un câine pe pământul acesta. Când eram prunc aveam un câine uriaș, care mă iubea așa de mult, că atunci când plecam la școală, la internat, urla de îl auzeam de la mare depărtare. Era o mare jale pe câine…dar pe mine! Odată a scăpat din lanț și a venit la școală la Bălțătești. A tăbărât în clasă, de a sărit ușa în lături. A venit direct la banca în care stăteam, spre spaima colegilor și a directorului, care a căzut de pe scaun, sub catedră. Avea frică de câini.
Mi-am mai legat inima de câinii lupi și alți dogi, precum și de câinii ciobănești. N-am rezistat. Se atașau prea mult de om. Erau afectuoși și când unul a fost ucis de vânători, din greșeală, am avut o mare mâhnire. Mi-am zis atunci: gata, nu mă mai arăt iubitor de câini, că prea se atașează de om, gândindu-mă și la Colț Alb… M-ar fi durut durerea câinelui atunci când își pierde stăpânul. E ceva deosebit. Nu vreau să tălmăcesc. Mulți au încercat acest sentiment, pe care, unii dintre noi îl condamnă.
Dar, pentru că această creatură este biblică, m-am gândit să scriu câteva rânduri.
Este firesc și minunat să ai prin preajma ta tot ceea ce a zidit Dumnezeu: regnul mineral – apa; regnul vegetal, cu toată paleta lui; regnul animal – deci și câinele și, desigur, regnul uman! Toate acestea fac parte din patrimoniul mobil.
În curtea gospodarului cuminte, toate stau în rânduială. Își crește și câinele pe măsura sa, câine voinic și harnic, apărător al gospodăriei, bine îngrijit și de folos omului. Pe vremuri, dar și acum, românii își orânduiesc toate în gospodărie și nu sunt bucuroși când câinii umblă vagabonzi și nu au grijă de casă. Mai mult, atunci când umplu ulițele și străzile orașelor, mergând în haită și tăbărând pe oameni, omorând copii și adulți, așa cum s-a întâmplat în ultima vreme, era nevoie de o hotărâre strictă de a se opri genocidul provocat de câinii vagabonzi din România.
Nu se poate pune în cântar, un om cu un câine, care-l omoară pe om!
Am văzut câini cu rost! Folositori omului, dar nu mâncători de oameni! La Paris am văzut oameni care mergeau cu câinii lor legați în lesă în mod civilizat, le curățau și rezultatele culinare împrăștiate pe jos și nu aveai teamă că se repede vreunul la tine.
Când în curtea Mânăstirii Argeșului s-au adunat prea mulți câini ogari și au tăbărât pe vizitatori, și am hotărât să-i scoatem afară, mi-am auzit tot felul de ocări. Așa-i lumea la noi, țin cu victima, chiar dacă-i câine!
A sosit vremea și acum este, ca plini de înțelepciune, să se înțeleagă rostul câinelui, că-i de folos omului și să stea la lucru în gospodărie și nu pe ulițele satului, pe străzi sau bulevarde, nepăziți, slobozi la stricăciuni. Câinele a fost creat ca să apere omul și gospodăria lui, acesta fiind rostul lui biblic!
De data aceasta, să plângem pe oamenii omorâți de câinii fără stăpân, cu hotărârea permanentă ca să nu se mai întâmple astfel de nenorociri.

Comments

comments

DISTRIBUIȚI