O ploaie mocănească de toamnă cădea apăsător, săptămâna trecută, peste străzile pustii ale Piteştiului. Cei câţiva trecători grăbesc pasul pentru a ajunge cât mai repede sub un adăpost. Printre ei şi un bărbat, care, după hainele pe care le poartă, pare un om al străzii. Deşi arată ca un sărman, acesta câştigă pe lună din cerşetorie chiar şi dublul unui salariu mediu pe economie.

Când plouă, stă în bisericii, iar când este soare se plimbă prin parc

Virgil Oane are 34 de ani, este din Lunca Corbului şi îşi câştigă existenţa cerşind. Are ca pasiuni „aurolacul” şi meditatul în biserici, atunci când vremea este urâtă. Când afară este frumoasă, după cum mărturiseşte, adoră plimbările în parc, întotdeauna singur. „Eu sunt un lup singuratic, nu mă droghez cu alţii!”, se autodefineşte cât se poate de serios. „ De aurolac nu m-am apucat de mult, de vreo trei ani, mi-a dat unu să încerc şi apoi am simţit nevoia. La început, nici nu ştiam de unde să cumpăr, furam de la ei. Dar m-a prins şi m-a cam bătut”, îşi aminteşte nostalgic Virgil, despre iniţierea în tainele substanţelor psihotrope.

„La mătură, la ADP, nu mi-a plăcut! Mai mult îmi place să cerşesc. Este şi mai rentabil, fac şi câte 15 milioane de lei pe lună”

Inspirat după ce a inspirat profund din nelipsita pungă, Virgil Oane cade într-o altă dimensiune spirituală sau, cum spune el, adoarme buştean pe unde apucă… Important este să nu-l deranjeze lumea. Aşa că, dacă îi pui un ban în palmă şi nu reacţionează, nu trebuie să te simţi jignit. Cu siguranţă când va reveni în lumea reală, îţi va fi recunoscător. Sau poate că nu…
Virgil a încercat chiar şi caznele muncii. Prima sa ocupaţie a fost „la mătură”, dar, prin această îndeletnicire, i se părea că nu-şi atinge potenţialul. Scopul lui în viaţă era mult mai înalt şi doar prin aurolac se putea desăvârşi. „Am lucrat la ADP. Nu era rău, dar mai mult îmi place să cerşesc. Este şi mai rentabil, fac şi câte 15 milioane de lei pe lună. De Sărbători, merge cel mai bine. Uneori mai ajut pe la magazine, mai fac un ban. Dau 3 lei pe „ciocan” (sticla cu aurolac), îmi iau ţigări şi mâncare. De băut, nu beau”.

„La ţară miroase, e bălegar, nu e de mine”

Părinţi nu mai are. Doar un frate care locuieşte în casa strămoşească de la Lunca Corbului. După câteva zile de „muncă” şi mistuit de aburii pasiunii sale, se întoarce acasă. La sugestia că ar putea cere ajutor social de la primăria satului şi astfel să nu mai fie nevoit sa vină la Piteşti, Virgil, cu faţa transfigurată, exclamă: „Adică să muncesc la şanţuri pentru un milion şi ceva?! Nu, nu acolo miroase a bălegar, e urat la ţară. Şi n-am nici lumină. Ce vrei, să stau la lumânare?! Aici e mai frumos, mă mai şi plimb, deh, e oraş”, susţine Virgil.
Are dreptate. El este un exponent al subculturii de oraş, aproape un mit urban. Nu s-ar încadra în tihna satului cu sticla cu aurolac într-o mână şi cu punga din care trage, în alta. Punga în care o celebră farmacie a vândut „sănătate”, reprezintă paradisul pentru Virgil. Un rai pe care îl atinge de mai multe ori pe zi şi pe care îl simte, în plină evlavie, tolănit pe scaunele bisericii „Sfântul Gheorghe” din Piteşti, în aşteptarea următorului creştin care să-i sporească veniturile.

Comments

comments

DISTRIBUIȚI