HOŢUL ÎN SUTANĂ O troiţă-unicat în judeţ, de o valoare inestimabilă, a ajuns la un muzeu din Bucureşti, după ce preotul din satul Burluşi, comuna Ciofrângeni, i-a minţit pe săteni că o duce să o restaureze, înlocuind, de fapt, originalul cu o copie. Satul Burluşi din comuna Ciofrângeni pare desprins din cele mai vechi timpuri. Oamenii umblă încă în costume populare, iar zona este plină de troiţe. Probabil că este satul cu cele mai multe troiţe, nu doar din Argeş, ci şi din ţară, toate de o frumuseţe incredibilă şi o valoare inestimabilă. Aproape orice casă are troiţa ei, pentru că aici a existat, din vechime, un obicei straniu: fiecare familie trebuia să ridice o troiţă. O poartă prin care cei vii cred că pot păstra comunicarea cu cei trecuţi în lumea de dincolo. Micile biserici, aşa cum le spun sătenii troiţelor, i-au protejat de-a lungul timpului pe burluşeni, dar le-au adus şi necazuri. Comuniştii au vrut să le dărâme pe toate, la începutul anilor ’80, însă s-au lovit de furia ţăranilor, care au spus că dau foc satului, dacă li se strică vreo troiţă.
Necazul cel mare s-a produs după Revoluţie, când unul dintre cei mai mari pictori români, Horia Bernea, decedat în 2000, fost director al Muzeului Ţăranului Român, a trecut prin Burluşi şi a văzut troiţa din curtea bisericii. Tulburat peste măsură, pictorul nu se mai sătura privind culorile nemaiîntâlnite ale icoanelor de pe troiţă, ornamentele şi suprapunerea rafinată de cruci, ce păreau nişte ferestre deschise spre Cer. Ochiul de mare artist al lui Bernea nu putea să-l înşele: se afla în faţa celei mai frumoase troiţe pe care o văzuse vreodată, o adevărată bijuterie, de o valoare inestimabilă. Fără să ezite, pictorul a decis să mute troiţa la Bucureşti, la Muzeul Ţăranului Român. Totul s-a petrecut într-o noapte, fără ştirea sătenilor, dar având complicitatea preotului Tache, pe care ţăranii îl acuză şi azi că, de fapt, el i-a dat pontul lui Horia Bernea despre valoroasa troiţă, în schimbul unei sume foarte mare de bani. Mai mult, atunci când s-a lucrat la demontare, burluşenii au fost minţiţi de preot că troiţa va fi dusă la Bucureşti pentru unele restaurări şi adusă imediat înapoi. Aşa s-a şi întâmplat, numai că, în locul originalului, oprit la Bucureşti, la Burluşi a ajuns o copie a troiţei, făcută de artiştii de la Muzeul Ţăranului Român. Când au aflat că au fost traşi pe sfoară, sătenii l-au alergat pe preot şi au fost la un pas să-l linşeze, dacă părintele nu s-ar fi încuiat în biserică. Scăpat din acest incident, preotul Tache a fost nevoit să se mute din sat, slujind astăzi la o biserică din Curtea de Argeş.
„Cei de la Bucureşti ne-au furat ce aveam mai sfânt în sat”
Oamenii din Burluşi îi blestemă şi acum pe cei care le-au furat troiţa făcătoare de minuni. Ei sunt convinşi că, de când nu mai au „Puterea satului” – aşa cum era cunoscută troiţa – localitatea a rămas fără protecţie divină, iar necazurile s-au ţinut lanţ de capul lor. Norocul şi sporul din casă pare să se fi dus, vitele mor pe capete, recoltele nu se mai fac ca altă dată, iar grindina îi bate-n fiecare an. Mai mult, oamenii au început a se îmbolnăvi: unii şi-au rupt mâinile sau picioarele, alţii au căzut din pod sau de pe scări, alţii au rămas fără casă, fără recoltă sau chiar fără agoniseala de o viaţă. Ba chiar doi burluşeni pe care sătenii îi acuză că au fost pe mână cu preotul atunci când s-a vândut troiţa, au fost găsiţi morţi în pat, deşi erau în putere. „Au murit, maică, fără lumânare, din cauza blestemelor noastre. I-a lovit puterea troiţei pe care au vândut-o şi au lăsat satul fără apărare. Locul troiţei era aici şi Dumnezeu ne-a blestemat acum şi pe noi pentru că nu am apărat-o de hoţi. Ce dacă au dus-o la Muzeul ăla din Bucureşti, pentru că ei nu-i place acolo, ci aici, unde fusese ridicată şi făcea minuni la oameni. Blestemaţi să fie şi ei, şi preotul, şi pictorul”, ne-a spus tanti Ioana, de 80 de ani.
„Comoara” din Burluşi a fost înlocuită cu o copie făcută la Bucureşti
Faptul că troiţa din Burluşi are, pe lângă puteri miraculoase, aşa cum susţin sătenii, şi o valoare inestimabilă, este dovedit de locul pe care aceasta îl ocupă între obiectele de patrimoniu din cadrul Muzeului Ţăranului Român. „Obiectul total”, aşa figurează în catalog, adică cea mai valoroasă piesă din muzeu, este expus în sala denumită după numele troiţei – „Puterea Crucii”.
Nea Sandu Jidovu, consilier la biserica din Burluşi, ne-a povestit că sătenii s-au luptat din răsputeri să-şi recupereze troiţa, dar s-au ales doar cu o copie, care a fost instalată pe locul originalului. „S-au scris memorii peste memorii la Bucureşti şi degeaba. Nimeni nu a vrut să ne mai dea originalul. Ne-au trimis o copie, care nu se compară cu cea pe care o moştenisem de la străbunii noştri. Oamenii din sat nu cred că noua troiţă, pictată de artiştii muzeului, are puteri miraculoase ca cea furată.
Troiţa originală a fost construită în anul 1886, e înaltă de 4,70 metri şi cu latura de 3,50 metri. Este construită din lemn, cu o cruce pictată în tempera şi semnată astfel: „fost-au ridicată de robii lui Dumnezeu Ioana, Marin, Ilie, Voica, Dumitru, Gheorghe, Constantin, Catrina, Dumitra (…) şi Ilie Cruceru”. Au luat-o într-o noapte. Pe noi, consilierii bisericii, nu ne-a întrebat nimeni nimic. Preotul Tache a decis de unul singur. Sunt oameni care nici măcar acum nu ştiu că asta este o copie, pentru că preotul, ca să liniştească apele, a spus că a dus-o la Bucureşti ca să o restaureze şi a adus-o înapoi. Cei care credeau în puterea miraculoasă a vechii troiţe s-au prins însă că este o copie”.
O altă troiţă, din vremea lui Mircea cel Bătrân, s-a vrut a fi mutată din Burluşi la Bucureşti
În sat mai există o troiţă, nu la fel de frumoasă ca cea luată de Horia Berna la muzeu, dar mai veche şi mai neobişnuită, făcută din lemnul unui singur copac, încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân. Cum troiţa se află în faţa casei lui Ilie Deaconu, zis Gligoi, acesta este cel care a salvat troiţa ca să nu ajungă şi ea la Bucureşti. Nu l-am găsit acasă, era plecat cu oile, dar povestea troiţei ne-a spus-o soţia acestuia, Valerica: „Bărbatul meu este convins că misiunea lui este să apere troiţa chiar şi cu preţul vieţii. Înainte de 1989, în vremea comuniştilor, a sărit să-l bată şi pe un secretar de partid, un anume Păun, care a vrut să demoleze troiţa”, ne-a povestit femeia.
Dar nu doar secretarul de partid a avut probleme cu nea Gligoi, ci şi cei de la Muzeul Ţăranului Român, care, după ce au luat inestimabila troiţă din curtea bisericii, au vrut să o ia şi pe cea din faţa casei lui, la Bucureşti. „Ilie este în stare să-şi dea viaţa pentru această troiţă. E sfântă! Când tatăl lui a murit, i-a spus s-o apere cu preţul vieţii, pentru că este comoara lui şi a satului”, ne-a mai spui tanti Valerica Deaconu.
Această troiţă este diferită de celelalte. Nu are forma unei cruci, ci este un cerc mare, din lemn, pe care sunt pictate scene biblice, aşezat pe o buturugă cu trei rădăcini. „Cele trei picioare ale buturugii reprezintă Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, din care s-a născut România. Anul trecut am reparat şi acoperişul. Ce a mai căutat Ilie şiţă de acoperiş, pentru că vrea să o păstreze aşa cum a fost ea dintotdeauna!”, ne-a explicat Valerica Deaconu. Lângă troiţă, parcă de strajă, stau doi brazi mari. I-a plantat nea Glogoi când i s-au născut copiii. De altfel, le spune „copiii mei” şi consideră că nu putea alege un loc mai bun pentru plantarea lor.
Minunile de la Burluşi nu se rezumă doar la troiţe. La 200 de metri de casa lui nea Ilie Deaconu se află o altă troiţă. Ceva mai nouă, din 1894, construită la adăpostul a două sălcii uriaşe, de peste 100 de ani. Dar lucrul inedit de aici este legat de faptul că, în mijlocul uneia dintre salcii, a crescut un nuc.
