ECOSISTEMUL, PE APA SÂMBETEI Singurul peşte a cărui denumire internaţională este cea în limba română, aspretele, şi care trăieşte în râurile de munte din Argeş, este acum pe cale de dispariţie, întrucât i s-a distrus mediul natural. Micul peştişor carnivor, denumit ştiinţific Romanichtys Valsanicola, cunoscut printre localnici sub numele de asprete, trăia, în perioada interbelică, în apele Argeşului, ale Râului Doamnei şi ale Vâlsanului – din bazinul hidrografic al Râului Doamnei. Cuvantul „Romanichtys” vine de la România, iar „Valsanicola” provine de la numele râului Vâlsan. „Erau sute de exemplare, ceea ce, pentru un peşte carnivor, înseamnă foarte mult”, spune Nicolae Gâldean, biolog la Universitatea Ecologică din Bucureşti. Peştisorul se hrănea cu larve de insecte acvatice, care se găsesc numai în ape curate, bine oxigenate, sub bolovani. Din păcate însă, în ultimii zeci de ani, localnicii din comunele argeşene au tot scos bolovanii din albiile râurilor, pentru a-şi construi sau a-şi consolida casele. Drept urmare, larvele de insecte au dispărut, iar peştişorul carnivor, lipsit de hrană, este şi el pe cale de dispariţie. „În 1992, am participat la o expediţie în Argeş. Am mai găsit doar opt exemplare în Vâlsan, dintre care unul a murit. Celelalte şapte exemplare le-am trimis în Germania, încercând să le facem să se înmulţească acolo şi apoi să încercăm repopularea în România. Din păcate, peştii nu s-au înmulţit, iar experimentul a eşuat”, a explicat Nicolae Gâldean. Aspretele a fost descoperit în august 1956 şi descris pentru prima dată în ştiinţă de Margareta Dumitrescu, Petre Bănărescu şi Nicolae Stoica. Peştişorul carnivor a intrat imediat în atenţia comunităţii ştiinţifice, fiind considerat o noutate mondială. Să descoperi o specie nouă în secolul XX reprezenta un eveniment, mai ales în Europa. Din păcate, românii nu au dat doi bani pe biodiversitate. Ultimul refugiu al aspretelui este reprezentat de o suprafață foarte restrânsă, de 10 km pe râul Vâlsan, între localitățile Brădet și Mălureni. În prezent, efectivele speciei sunt extrem de mici, probabil câteva zeci de exemplare. O bună parte din exemplarele colectate între anii 1959 şi 1966 se află acum în marile muzee din Europa și America – ambasadori ai patrimoniului natural al României.
