La începutul lunii septembrie s-au împlinit şapte ani de când, în urma examenului susţinut la Bucureşti, Mihaela Stănciulescu a primit împuternicire de la structura centrală a instituţiei Avocatului Poporului să pună bazele biroului de la Argeş. Chiar dacă este o meserie pe care o practică cu plăcere şi despre care consideră că i se potriveşte ca o mănuşă, aceasta recunoaşte că i-a fost greu la început deoarece, din lipsă de experienţă, nu a ştiut să gestioneze anumite cazuri aşa cum ar face-o la acest moment.

Doamnă Stănciulescu, vă mai amintiţi care a fost primul dvs. caz?
Primul caz a fost o vecină de-a mea de bloc. Abia ne înfiinţasem şi am dat un comunicat de presă în acest sens, iar ea, pentru că lucrase foarte mulţi ani ca vânzătoare la un chioşc de ziare, s-a obişnuit să fie cu informaţia la zi, aşa că aflase deja despre faptul că eu conduceam Biroul Avocatului Poporului de la Piteşti. Mai întâi m-a oprit în scara blocului să mă întrebe câte ceva, iar apoi a venit la birou. A venit să se plângă că i-au fost afectate drepturile de pensie, însă atunci nu am avut o soluţie favorabilă. Din păcate pentru noi, începusem prost activitatea.

 

Cel de-al doilea caz a fost cu mai mult noroc?
Nu prea… A fost cazul unui tânăr dintr-o comună argeşeană care fusese agresat într-un magazin sătesc. Era paznic şi, pe timp de noapte, au intrat hoţii peste el. Săracul, a încercat să apere magazinul însă, în încăierarea aia, a fost bătut rău. Agresorii i-au tăiat atunci şi o ureche cu sabia. Băiatul a venit la noi să se plângă de ceea ce a păţit şi, ca să fie convingător, mi-a arătat urechea tăiată, pe care o avea în buzunar. Am crezut că mi se face rău când mi-a arătat urechea, din care cei ce îl bătuseră mai şi mâncaseră. Sincer, m-a impresionat, însă cazul nu era de competenţa noastră. Probabil, dacă se întâmpla acum, ştiam cum să acţionăm. Uitându-mă în urmă, chiar îmi pare rău că nu am ştiut cum să gestionăm anumite cazuri, dar experienţa se capătă în timp.

„Regele – mareşal al României”, cel care susţinea că se întâlneşte săptămânal cu Vladimir Putin la Intercontinental, făcuse o pasiune şi pentru Arhiepiscopul Calinic

Observ că, totuşi, meseria pe care o practicaţi nu este una chiar atât de uşoară. Vă confruntaţi cu situaţii destul de inedite…
Aşa este şi, adeseori, eşti pus în situaţia de a reacţiona cu mult calm, chiar dacă persoana în cauză are un comportament mai ciudat, să zicem. Îmi amintesc cazul unui cetăţean care s-a prezentat a fi „Regele – mareşal al României”. Omul a ajuns la noi prin 2011 şi nu a venit doar o singură dată. Revendica Prefectura, globul pământesc şi spunea că în fiecare săptămână se întâlneşte cu Vladimir Putin la „Intercontinental” – Bucureşti. Desigur că primul contact cu astfel de persoane te surprinde, însă am încercat să tratăm altfel problema, în condiţiile în care toate celelalte autorităţi îl alungaseră de la audienţe. Îmi amintesc că a venit la noi şi cu cinci albume, toate pline cu fotografii ale IPS Calinic, pentru care cred că făcuse o adevărată pasiune. Erau imagini de la diferite evenimente, iar, de fiecare dată când îmi arăta câte una, indica spre veşmintele Arhiepiscopului, despre care spunea că trebuiau să fie ale lui. Desigur că, într-o asemenea situaţie, am întrebat şi eu câţiva medici cu ce fel de boală se asociază manifestările lui şi mi-au spus că este schizofrenie. Chiar dacă, la început, a fost mai greu, uşor-uşor am reuşit să îl fac să îşi spună povestea vieţii şi aşa mi-am dat seama că omul avea dreptul la pensie, deoarece suferise un accident din cauza căruia fusese nevoit să îşi părăsească locul de muncă. L-am convins să îmi aducă documente şi reuşisem chiar să facem anumite demersuri pentru a-şi băga dosarul de pensie însă, din păcate, mai lipsea ceva. Nu a mai trecut de mult pe aici şi, chiar dacă nu am reuşit să îl ajutăm, măcar am avut mulţumirea că am fost singurii care am încercat să facem ceva pentru el.

Un an şi jumătate printre capete şi oase de morţi

Sincer, m-aţi surprins, pentru că, din afara instituţiei, se vede cu totul altceva. Biroul Avocatului Poporului pare un loc unde oamenii vin cu nişte hârtii cărora nu le înţeleg sensul, iar dvs. le furnizaţi informaţiile de care au nevoie. Dar din ce mi-aţi povestit, lucrurile stau cu totul altfel…
Noi ne confruntăm cu situaţii „mai altfel”, destul de des. Pe lângă cazurile în sine, mai avem parte şi de altele! De pildă, acum un an şi jumătate, am stat aici printre capete şi oase de morţi de nu ne mai venea să ieşim din birou. Cei de la Muzeu Judeţean (în incinta căruia se află şi biroul Avocatului Poporului – n.r.) s-au apucat de nişte săpături şi au găsit un artefact. Am înţeles că era mormântul unor călugări… iar muncitorii care i-au dezgropat au scos oasele şi le-au înşirat pe aici, pe la noi. Un cap era pe sub o maşină, iar nişte oase – aruncate pe aici, pe sub florile noastre de la intrare. Remus, colegul meu, a venit chiar într-o zi cu ceva în mână şi mi-a zis „Ia uitaţi, doamnă, o rotulă de maşină…”. M-am uitat la el şi i-am spus să iasă repede afară din birou cu chestia aia, pentru că, de fapt, el ţinea în mână o rotulă de om.

Cred că atunci când v-aţi pregătit pentru a deveni Avocat al Poporului, nu aţi luat în calcul şi astfel de situaţii.
Bineînţeles că nu. Însă, vorbind serios, vă spun că am urmat nişte cursuri de specializare în străinătate, unde am învăţat cum să reacţionăm în situaţii speciale, cum ar fi, spre exemplu, cazul persoanelor agresive. Şi chiar am avut de a face cu aşa ceva, dar asta face parte din riscul meseriei. A venit la noi un individ care aproape că devenise violent. Nu a înţeles ce i-am explicat, nu neapărat pentru că nu ştia despre ce este vorba, ci pentru că voia neapărat o soluţie favorabilă. S-a ridicat vocea, s-au spus cuvinte agresive, dar, până la urmă, am reuşit să îl calmez din discuţii. Eu aşa procedez poate şi pentru că ăsta este felul meu de a fi.

Acum, după şapte ani de „avocat al poporului”, ce concluzii trageţi în legătură cu activitatea pe care aţi depus-o?
Dacă te apleci şi treci dincolo de aparenţe, într-o formă sau alta ai conştiinţa împăcată că, totuşi, ai făcut ceva. Oamenii vin supăraţi la noi, dar pleacă cu zâmbetul pe buze. Suntem mulţumiţi că am reuşit să le explicăm câte ceva…  Mi-am propus chiar să scriu o carte, care se va numi „Dada-isme la Avocatul Poporului”, în care o să povestesc majoritatea cazurilor cu care am intrat în contact. De ce „dada-isme”? Pentru că omul, după ce intră pe uşă, începe: „da, da’ ştiţi…” sau „da, dar dacă totuşi…”. Dar mai trebuie să găsesc şi timpul necesar pentru asta…

Comments

comments

DISTRIBUIȚI