„Pe Argeş în jos, / Pe un mal frumos”…Aşa începe cunoscuta baladă „Mănăstirea Argeşului”, descriind frumuseţea plaiurilor argeşene, iar marele romancier Liviu Rebreanu nu putea să găsească un loc mai frumos pentru a-şi scrie marile opere. A ales satul Valea Mare din Ştefăneşti ale cărui dealuri, dar şi împrejurimile, scriitorul le-a colindat şi care au fost pentru el sursă de inspiraţie. Liviu Rebreanu a cumpărat casa din Valea Mare în 1930 şi a locuit aici până la moartea sa, survenită în 1944, pe când marele scriitor avea doar 59 de ani. Deşi casa memorială „Liviu Rebreanu” face parte din patrimoniul cultural naţional, locul unde prozatorul a scris celebrele romane: „Jar”, „Amândoi”, „Gorila” sau „Răscoala”, zace astăzi în paragină, înconjurat de buruieni… cât casa. Dacă autorităţile stau nepăsătoare în faţa degradării unui astfel de loc, un om mai trăieşte încă cu nostalgia acelor vremuri: nea Vasile Grecu din Valea Mare, omul care a slujit în casa lui Rebreanu. Are 90 de ani şi, cu toate acestea, îşi aminteşte cu lux de amănunte fiecare clipă petrecută în casa marelui scriitor. „Ceea ce vedeţi acum nu mai are nimic din măreţia locului de altă dată. Era o casă mare, albă, cu pridvor, iar grădina se întindea cam pe cinci pogoane”, îşi aminteşte nea Vasile, care a început să lucreze pentru scriitor pe când avea 18 ani.

Rebreanu şi soţia sa ofereau în fiecare an un premiu în bani elevului cel mai silitor, dar cel mai sărac de la şcoala din Valea Mare

Având mult pământ în proprietate, Rebreanu mergea prin sat şi angaja oameni cu ziua, iar pe cei pe care îi simţea de încredere, îi chema şi pe la alte treburi gospodăreşti. Aşa a pus ochii pe nea Vasile, pe care l-a ţinut pe lângă casa lui vreme de cinci ani, până când acesta a plecat pe front. „Munceam la răzoare sau prin gospodărie. Mă plătea cu 25 – 30 de lei pentru o zi de lucru, plus mâncare. Rebreanu era un om foarte popular. Când venea ora mesei, nu mânca niciodată singur. Venea, stătea cu noi la masă şi mânca tot ce mâncam şi noi. Bea cu mare plăcere vinul făcut din viile de pe dealurile noastre şi spunea că acesta are un gust aparte. Ne povestea că şi marele domnitor Mircea cel Bătrân îşi cinstea oaspeţii de la curte cu vin de la Ştefăneşti. Avea însă un viciu: era un fumător înrăit, iar când îl apuca tusea, dădea vina pe gripă şi nu pe tutun. Îi plăcea să discute cu oamenii şi ne întreba mereu despre una, despre alta, dar cel mai des aducea vorba despre pământ, spunând că „problema pământului este însăşi problema existenţei poporului român”. Şi soţia lui Rebreanu, doamna Fanny, era o femeie deosebită. Îmi amintesc că nu era Crăciun în care să nu meargă cu haine la copiii nevoiaşi de prin sat. Ba, mai mult, la fiecare serbare de sfârşit de an şcolar, Liviu Rebreanu şi soţia sa – ea mereu îmbrăcată în costum naţional – mergeau la şcoala din sat, unde dăruiau un premiu în bani elevului cel mai silitor, dar cel mai sărac.

„Când m-am întors din război, l-am găsit pe Rebreanu îngropat în cimitirul satului”

Nea Vasile şi-a amintit chiar şi o păţanie hazlie, petrecută undeva prin anul 1940, când s-a stricat cureaua de la maşina lui Liviu Rebreanu, iar şoferul acestuia i-a cerut să-l ajute urgent, deoarece marele scriitor trebuia să ajungă la Bucureşti şi nu accepta niciodată ca automobilul să nu fie în perfectă stare de funcţionare. „La vremea aceea, nu erau decât două maşini în Piteşti, iar cu a lui Rebreanu erau trei în judeţ. Unde să mergi şi la cine să schimbi cureaua la maşină? Eu nu mă pricepeam prea bine la reparat astfel de lucruri, dar, când am văzut cât de speriat era şoferul, am zis să-l ajut. I-am spus însă din capul locului că ceea ce voi face eu nu va fi de calitate şi că va mai aluneca din când în când, pentru că ştiu să fac alt gen de curele, nu pentru maşini. Dar şoferul lui a insistat şi i-am dres una, cu care Rebreanu a circulat un an fără probleme…”.
Din păcate însă, nea Vasile Grecu a fost luat în armată în 1943, an în care s-a despărţit de marele scriitor. „Când m-am întors de pe front, nu l-am mai găsit pe Liviu Rebreanu. Murise în 1944, fiind îngropat aici, la noi, în Valea Mare. Doi ani mai târziu, soţia l-a mutat la cimitirul Belu din Bucureşti. Mi-a părut rău că nu am mai apucat să vorbesc cu el, pentru că era un om minunat, un om cum rar ţi-e dat să întâlneşti în viaţă. Păcat, mare păcat, că acest loc a ajuns acum o ruină”.

 

Comments

comments

DISTRIBUIȚI