CAZ EMOŢIONANT Diana Udrescu are 34 de ani şi niciodată nu a văzut cum arată lumea în care trăieşte: nu a văzut nici feţele părinţilor săi, nici pe a sa, nu şi-a văzut niciodată casa, copilul sau soţul. Este oarbă din naştere, la fel ca şi părinţii săi. Acelaşi destin l-a avut şi soţul Dianei, care şi el s-a născut orb, dar şi fetiţa lor, care le-a moştenit cruntul handicap, acela de a trăi în întuneric.

Se iubesc cu ochii minţii! Povestea de iubire a doi oameni care nu s-au văzut niciodată

Părinţii Dianei Udrescu s-au născut orbi, iar ea le-a moştenit boala. Nu ştie cum arată soarele, un om sau o maşină. Sunt doar nişte simple forme pe care şi le-a structurat în baza altor simţuri, pe care le are foarte dezvoltate, precum mirosul, gustul sau auzul.

Deşi viaţa ei a fost scufundată în întuneric încă de la naştere, Diana nu şi-a acceptat cruntul destin şi de mică a cerut să fie dusă la şcoală. Ca să se poată adapta mai uşor, părinţii au înscris-o la o şcoală specială, cea pentru nevăzători de la Buzău. Aici a învăţat să-şi dezvolte celelalte simţuri, care să suplinească lipsa de vedere, simţuri cu ajutorul cărora un nevăzător poate să se descurce în viaţa de zi cu zi.

Tot la Buzău, Diana şi-a cunoscut şi viitorul soţ, pe Daniel, şi el orb din naştere, care venise aici tocmai de la Botoşani. Nu a fost dragoste la prima vedere, nici nu avea acum, ci o iubire bazată mai mult pe ochii minţii.

Povestea de iubire a celor doi oameni care nu s-au văzut niciodată a fost una la fel de pasională şi plină de dragoste, din care au lipsit doar imaginile, iar faptul că nu s-au văzut, dar s-au plăcut, a constat în faptul că, după terminarea studiilor, de la şcoala specială din Buzău, în anul 2000, soţul Dianei a decis să o urmeze la Piteşti. Aici şi-au întemeiat o familie şi au dat naştere unei fetiţe, Mădălina, acum în vârstă de 12 ani.

Chiar dacă au sperat până în ultima clipă că fetiţa lor nu le va moşteni handicapul, Mădălina s-a născut şi ea fără vedere. Nu au cedat nici în faţa acestei drame şi cei doi soţi Udrescu au decis să meargă înainte.

Au înscris-o pe Mădălina la o şcoală, dar nu specială, ci una normală din cartierul Banat din Piteşti, zonă în care şi locuiesc. „Deşi nu am văzut niciodată, pot spune că Mădălina este lumina ochilor mei. Nu ştiu cum arată, însă nu mi-aş imagina viaţa o singură clipă fără ea, chiar dacă sărăcuţa este şi ea tot nevăzătoare”・ ne-a declarat Diana Udrescu.

Timp de 12 ani a făcut atletism

Diana lucrează de 7 ani ca masor la Spitalul de Pediatrie din Piteşti şi din discuţia purtată cu ea, am realizat cât de mult datorăm noi, ceilalţi, vieţii: „Pentru o persoană normală, ar părea grea viaţa pe care o am eu şi familia mea, dar pentru noi este un lucru obişnuit. Nu ne plângem, ci dimpotrivă, ne comportăm ca nişte oameni normali, mergem la serviciu, la cumpărături, gătim, ne ducem copilul la şcoală”.

Practic, normalitatea acestor oameni ne face pe noi toţi să părem mici, prin comparaţie. Nu se plâng, nu judecă, nu caută vinovaţi. S-au obişnuit cu viaţa pe care o duc şi se bucură de fiecare zi. Diana este cea care ştie acest lucru.

Este o învingătoare. A făcut atletism, înţelegând de timpuriu că obstacolele există pentru a fi depăşite: „Poate că mulţi se întreabă cum să alergi, dacă nu vezi? Deloc greu, aş spune eu… Chiar dacă nu pot vedea, alte simţuri, precum auzul şi simţul orientării sunt cu mult mai dezvoltate decât ale unui om normal.

Timp de 12 ani am practicat atletismul şi am câştigat numeroase premii în cadrul unor concursuri în ţară, dar şi în afară: în Bulgaria, Iugoslavia, campionatul mondial din Spania şi Grecia, însă în anul 2007, am considerat că este timpul să renunţ”・ ne-a povestit Diana.

Ca fiica lor să poată învăţa, lecţiile de la clasă îi sunt înregistrate pe CD-uri

Mădălina, fetiţa Dianei, nu este un copil obişnuit. Nu vede, dar învaţă la o şcoală normală din Piteşti. Este elevă în clasa a VII-a, părinţii săi dorindu-şi ca ea să se integreze într-un colectiv şi să poată studia cât mai aproape de casă. Nu ştiau, însă, că micile răutăţi ale colegilor i-ar putea înnegura sufletul: „Mai dificil este cu colegii. Ştiţi cum sunt copiii din ziua de astăzi… Unii sunt mai răutăcioşi cu ea, o jignesc şi râd de ea, apelând la deficienţa de vedere a fetiţei. Ca mamă, mi se rupe sufletul că i se întâmplă lucrurile acestea, însă Mădălina este o persoană atât de puternică, încât tot ea mă linişteşte şi îmi spune că nu o mai afectează lucrurile astea”.

Un copil puternic, senin, empatic. Astfel ne apare Mădălina, privită prin ochii mamei ei. Nu este vorba despre simpla mândrie de părinte. Are motive, mai ales că este vorba despre un copil puternic şi atras de învăţătură: „S-a acomodat destul de repede, îşi ia notiţe, iar lecţiile i le înregistrăm pe CD-uri, pentru ca acasă să poată învăţa. Participă şi la foarte multe concursuri în cadrul Asociaţiei de nevăzători Argeş”・ ne-a mărturisit Diana.

„€Cea mai mare dorinţă a mea este ca, măcar cinci minute, să văd ca un om normal”

Diana nu este numai mamă. Este o femeie împlinită, care nu s-a ascuns vreodată în spatele problemelor de sănătate. A urmat cursurile Şcolii Postliceale Sanitare şi, de şapte ani, lucrează ca maseur la Spitalul de Pediatrie din Piteşti.

Merge singură la serviciu şi la cumpărături. Are şi câteva atuuri, fiind un exemplu de prudenţă: „La noi, persoanele cu deficienţe de vedere, simţul orientării este foarte dezvoltat. Traversez strada doar auzind: în momentul când nu mai aud nicio maşină venind, atunci traversez. Când merg la cumpărături, îmi aranjez banii de acasă, de la cei mai mici, de 1 leu, până la cei mari, în ordine, iar, în momentul când plătesc, ştiu ce bani trebuie să scot din portofel. Şi cu gătitul este foarte simplu, îmi aleg toate ingredientele, le prepar, iar în momentul când consider că mâncarea este gata, dau gazele încet şi gust mâncarea. Nu ştiu cum arată legumele, dar am învăţat să le disting după formă şi, bineînţeles, după miros”.

Nu percepi tristeţe în jurul Dianei. Tot ceea ce o înconjoară pare că se înseninează, prin simpla ei prezenţă. Familia îi este veselă şi fericită, spune ea. Totuşi, are o singură dorinţă. Un vis firesc, care ne arată că nu avem ceea ce merităm şi că, uneori, nu merităm ceea ce considerăm că ni se cuvine: „Cea mai mare dorinţă a mea este ca măcar cinci minute să văd ca un om normal, să pot distinge culorile şi să pot vedea chipul fetiţei mele. Atât, nu vreau nimic mai mult de la viaţă. Trăiesc cu speranţa că, fie şi numai o dată în viaţa asta, Dumnezeu îmi va arăta, măcar în vis, chipul fetiţei mele…”・ Vorbe de înger într-o lume de neguri…

 

Comments

comments

DISTRIBUIȚI