DESTIN CRUD Aproape orb, părăsit de familie încă de la naştere, bătut, tratat ca un slav şi obligat să doarmă cu vitele în grajd, astfel ar putea fi descrisă, în câteva cuvinte, viaţa unui tânăr născut într-un sat de pe lângă Câmpulung. La doar câteva zile de la naştere, Bogdan Andrei din Poienarii de Muscel a fost abandonat de părinţi şi a crescut prin centrele de plasament. Are acum 30 de ani, suferă de o boală care i-a afectat sever vederea (are miopie -26) şi niciun fel de ochelari nu-l mai pot ajuta. „Cred că am învăţat să sufăr. Suferinţa face parte din viaţa mea, iar orb am rămas din cauza plânsului”, aşa îşi începe Bogdan povestea. „Am fost abandonat de părinţi la doar câteva zile după naştere şi de botezul religios am avut parte abia pe la 12 ani. De mic am trăit în centrul de plasament de la Rucăr, iar la 13 ani am fugit din şcoală să îmi caut părinţii. I-am găsit, dar nici nu m-au băgat în seamă. Pur şi simplu m-au scos pe poartă afară ca pe un câine.
Era într-o zi ploioasă de toamnă, iar un cetăţean care trecea cu căruţa pe drum m-a luat la el acasă. La început, am crezut că acea familie din satul Jugur – Anghel se numea – o să aibă grijă de mine, numai că de a doua zi m-au trimis să curăţ grajdurile animalelor. Ei aveau foarte multe animale, ca orice familie de la munte. Munceam de dimineaţa până seara, ca un sclav, deşi eram doar un copil de 13 ani. Seara îmi dădeau să mănânc într-un şopron, iar apoi mă trimiteau să dorm în grajd, sus în pod, în fân. Când era mai frig, mergeam şi mă culcam în ieslea vacilor, fiindcă era mai cald de la aburii lor. Aproape zece ani am stat la acea familie din Jugur şi, în tot acest timp, o singură dată mi-au luat haine noi, de un Paşte. Când stăpânul – pentru că aşa mă punea să-i spun – se îmbăta,  venea peste mine şi mă bătea până leşinam.
Noapte de noapte, plângeam şi mă gândeam la părinţii mei, care mă dăduseră afară din casă. Singurul lucru, pe care cred că Dumnezeu mi l-a trimis în ajutor, a fost acela că în fiecare noapte visam că mă plimbam cu mama de mână printr-o livadă. Asta m-a ţinut în viaţă. Abia aşteptam să vină seara şi să o visez din nou pe mama”, ne-a povestit Bogdan, cu ochii plini de lacrimi.

Un virus luat de la animale i-a atacat ficatul şi plămânii

Nu a mai suportat teroarea şi, când a fugit de la familia Anghel, Bogdan avea aproape 23 de ani. Atunci a dat un pic de noroc şi peste el. „Am stat la o familie, Unguroiu, aproape 7 ani. Ei locuiau la Piteşti, iar la o săptămână, după ce m-am mutat la ei, când au venit şi au văzut cum le-am îngrijit gospodăria, m-au lăsat să stau acolo până acum, când au decis să vândă proprietatea”, mai spune Bogdan.
Pe lângă traiul greu, problemele cu vederea, lipsa afecţiunii părinţilor, când credea că s-a mai liniştit, Bogdan a avut parte de o altă nenorocire. Medicii i-au descoperit un virus din cauza căruia i-au apărut chisturi pe ficat şi plămâni. „Cel mai probabil m-am îmbolnăvit de la animale, din grajdurile unde am dormit. Am avut chist hidatic pe ficat şi pe plămâni şi trebuia să mă operez la Bucureşti. Sunt tăiat pe tot abdomenul, în cruce, dar am scăpat, însă acum fac tratament şi analize anuale. Nici astăzi nu am scăpat de coşmarul copilăriei mele. Tot timpul, deşi nu vreau, îmi amintesc cum eram bătut, cum dormeam prin grajduri şi mai ales cât de greu mi-a fost să trec prin toate astea singur”, încheie Bogdan.
Între timp, Bogdan a făcut şcoala profesională, a făcut cursuri de masaj şi s-a întreţinut din puţinii bani pe care i-a luat din pensia pentru handicapul de vedere. Acum stă în Piteşti, locuieşte într-un cămin – datorită ajutorului primit din partea Asociaţiei Nevăzătorilor – Filiala Argeş – şi vrea să înveţe să lucreze pe calculator. Pentru a face acest lucru posibil, urmează un curs special, organizat de Asociaţia Naţională a Nevăzătorilor, cu sprijinul „Siveco Softwear” şi al Fundaţiei „Cartea Călătoare”.

Comments

comments

DISTRIBUIȚI