Un drum în maxi-taxi de la Piteşti la Bucureşti poate fi o experienţă foarte interesantă, dacă îţi place să studiezi atât variatele de tipologii umane, fie ele pozitive sau negative. O astfel de tipologie am întâlnit într-una din după-amiezile trecute. Un student la vreo 21-22 de ani, voinic, cu ochelari şi foarte vorbăreţ, având un diplomat din piele burduşit de cărţi şi cursuri. Student la Teologie la Piteşti şi la „Spiru Haret” în Bucureşti, studentul nostru intra în conversaţie cu oricine se suia în maxi-taxi înainte de plecare. Preţ de câteva minute i-a tot vorbit unei bătrâne plictisite despre diferitele precepte religioase, după care şi-a mutat atenţia asupra unei tinere în fustă mini şi cu mâinile pline de bagaje. De cum a văzut-o, i-a spus direct să aibă grijă să nu-i fie frig cu fusta aceea, după care s-a oferit să-i cedeze scaunul, deşi în vehicul mai erau vreo 7-8 locuri libere. Cu alţi doi călători a procedat la fel: de această dată, a început să explice traseele din Bucureşti şi să le spună unde e mai bine să coboare, de unde să ia metroul, deşi se vedea că aceştia nu au nevoie de un GPS uman. Pe măsură ce timpul trecea şi kilometrii se scurgeau, studentul nu avea deloc stare. Ba a citit cu fervoare dintr-o Biblie în timp ce la radio se auzeau Madonna şi Depeche Mode, ba s-a uitat nervos pe geam şi a dat câteva telefoane la părinţi şi bunici, făcându-le „update”-uri la kilometrii parcurşi. Iar apoi şi-a găsit o ocupaţie… agasantă. A început să îşi sune profesorii, începând cu acelaşi refren: „Bună ziua domn’ profesor (doamnă profesoară). Ce mai faceţi? M-am gândit să vă sun să văd ce mai faceţi”. Însă dincolo de formulele de scuze şi pseudopoliteţe, studentul nostru suna şi pentru a se văita în legătură cu o restanţă de care nu mai scapă. Într-o oră şi jumătate, a sunat trei profesori, pe unul dintre aceştia apelându-l de patru ori pentru diferite plângeri şi mărunţişuri. Din celular, de la celălalt capăt, se auzeau nişte voci plictisite şi care se chinuiau să pară politicoase. Studentului nici nu-i păsa că e agasant cât cuprinde şi că vorbeşte tare la telefon. Cred că a fost primul student pe care l-am văzut sunându-şi profesorii cu o asemenea frecvenţă… patologico-tupeistică. Până la urmă a coborât înainte de staţia de la Păcii, nu înainte de a-şi cere scuze că a vorbit mult şi tare. După care tot el a adăugat: „Dar nu ai cum să nu te revolţi, când vezi că ai asemenea profesori croiţi să te pice”. Apoi, în maxi-taxi s-a făcut linişte. Furtuna verbală – pardon! – studentul guraliv plecase…
Un drum în maxi-taxi de la Piteşti la Bucureşti poate fi o experienţă foarte interesantă, dacă îţi place să studiezi atât variatele de tipologii umane, fie ele pozitive sau negative. O astfel de tipologie am întâlnit într-una din după-amiezile trecute. Un student la vreo 21-22 de ani, voinic, cu ochelari şi foarte vorbăreţ, având un diplomat din piele burduşit de cărţi şi cursuri. Student la Teologie la Piteşti şi la „Spiru Haret” în Bucureşti, studentul nostru intra în conversaţie cu oricine se suia în maxi-taxi înainte de plecare. Preţ de câteva minute i-a tot vorbit unei bătrâne plictisite despre diferitele precepte religioase, după care şi-a mutat atenţia asupra unei tinere în fustă mini şi cu mâinile pline de bagaje. De cum a văzut-o, i-a spus direct să aibă grijă să nu-i fie frig cu fusta aceea, după care s-a oferit să-i cedeze scaunul, deşi în vehicul mai erau vreo 7-8 locuri libere. Cu alţi doi călători a procedat la fel: de această dată, a început să explice traseele din Bucureşti şi să le spună unde e mai bine să coboare, de unde să ia metroul, deşi se vedea că aceştia nu au nevoie de un GPS uman. Pe măsură ce timpul trecea şi kilometrii se scurgeau, studentul nu avea deloc stare. Ba a citit cu fervoare dintr-o Biblie în timp ce la radio se auzeau Madonna şi Depeche Mode, ba s-a uitat nervos pe geam şi a dat câteva telefoane la părinţi şi bunici, făcându-le „update”-uri la kilometrii parcurşi. Iar apoi şi-a găsit o ocupaţie… agasantă. A început să îşi sune profesorii, începând cu acelaşi refren: „Bună ziua domn’ profesor (doamnă profesoară). Ce mai faceţi? M-am gândit să vă sun să văd ce mai faceţi”. Însă dincolo de formulele de scuze şi pseudopoliteţe, studentul nostru suna şi pentru a se văita în legătură cu o restanţă de care nu mai scapă. Într-o oră şi jumătate, a sunat trei profesori, pe unul dintre aceştia apelându-l de patru ori pentru diferite plângeri şi mărunţişuri. Din celular, de la celălalt capăt, se auzeau nişte voci plictisite şi care se chinuiau să pară politicoase. Studentului nici nu-i păsa că e agasant cât cuprinde şi că vorbeşte tare la telefon. Cred că a fost primul student pe care l-am văzut sunându-şi profesorii cu o asemenea frecvenţă… patologico-tupeistică. Până la urmă a coborât înainte de staţia de la Păcii, nu înainte de a-şi cere scuze că a vorbit mult şi tare. După care tot el a adăugat: „Dar nu ai cum să nu te revolţi, când vezi că ai asemenea profesori croiţi să te pice”. Apoi, în maxi-taxi s-a făcut linişte. Furtuna verbală – pardon! – studentul guraliv plecase…
