ISTORIE CU REPETIŢIE Lucrări de mântuială, neseriozitate, termene depăşite şi devize umflate. Nu e o caracterizare a lucrărilor edilitare din Piteştiul de azi, ci istoria, scrisă negru pe alb în documentele de arhivă, a construirii primei reţele de apă potabilă a oraşului, în 1883. Primele demersuri pentru realizarea unui sistem centralizat de alimentare cu apă a oraşului Piteşti apar în documentele Primăriei din anul 1882.

Oficialităţile au înaintat „reprezentanţei pentru România a fabricii ungare de maşini, pompe de foc şi turnătorie de metal „Franz Walser” din Bucureşti o comandă pentru pompe hidraulice şi conductă de aluminiu. Mai mult, oficialii piteşteni au cerut fabricii ungare să ia în calcul şi posibilitatea efectuării unor studii pe teren, măsurători şi un deviz de lucru pentru operaţiunea de aducere în oraş a apei, planul general fiind deja întocmit de arhitectul comunal”.
Conform înţelegerii, fabrica ungurească Walser a proiectat un apeduct, dar se pare că preţul cerut, de 47.751 de lei, potrivit actelor de la arhivă, era prea mare faţă de posibilităţile municipalităţii din acea vreme. Un an mai târziu, firma ungurească scădea preţul la numai 40.422 de lei, sumă care ar fi acoperit construirea a 2.122 de metri de conductă de alimentare, patru fântâni amplasate pe axul central al oraşului, la Babic, la Biserica „Sfântul Nicolae” (ale cărei ruine sunt marcate acum pe Strada Mare cu lămpi luminoase), în strada Boierească şi în capătul Grădinii Publice. Tot acolo ar fi trebuit să fie construit şi un resort, adică o fântână arteziană cu bazin de ciment de Portland.
În şedinţa Primăriei din 12 aprilie 1884 s-a decis şi construirea unei alte reţele de alimentare, care să capteze izvoarele de la Biserica „Sfântul Ilie” – aflată pe acelaşi amplasament ca şi azi – conductele urmând a fi întinse până în Piaţa „Sfântul Gheorghe”, pe actualul amplasament al Prefecturii, şi trebuind să aibă în cale două fântâni şi un havuz cu rezervor.

Primarul Piteştiului, primul consumator racordat la reţea

Selectarea constructorului a fost făcută, ca şi în zilele de azi, prin licitaţie publică, în iulie 1884, după ce a fost anunţată în Monitorul Oficial nr. 84/1884. Câştigătoare a fost declarată Fabrica Walser, cea care avusese atuul faptului că realizase şi proiectul, iar semnarea contractului a fost făcută în august de primarul Ion N. Rădulescu şi de Iosif Matei Brâncoveanu, reprezentantul firmei bucureştene. Cele două reţele ar fi trebuit să fie gata în trei luni. Primele cereri de legare a particularilor la reţeaua publică a oraşului au fost primite la Primărie încă din toamna lui 1884. Cetăţenii doreau „a trage din conductul apei oraşului câte o ramură pentru curtea lor şi cu a lor cheltuială”.
Primul a fost chiar primarul Ion Rădulescu, care a depus cerere pe 8 octombrie 1884,  urmat de „mai mulţi mahalagii din strada Şerban Vodă” şi de preşedintele comunităţii israelite, Abram Blank, care dorea să alimenteze din conducta din Bulevardul Elisabeta Doamna (actualul Bulevard al Republicii) curtea şcolii de la sinagogă, care era, ca şi azi, lângă Grădina Publică.   

Lucrări de mântuială, devize umflate

Ca şi în ziua de azi, timpul de execuţie şi costurile s-au depăşit cu mult, constructorii fiind la fel de neserioşi şi puşi pe căpătuială. Deşi reţeaua din Trivale ar fi trebuit să fie gata în noiembrie, constructorul anunţa că, din cauza racordărilor peste număr apărute, treaba va mai dura. Pe 28 noiembrie însă, anunţa că a terminat reţeaua de la „Sfântul Ilie”.
Primăria însă nu a aprobat nici calitatea lucrărilor, nici suplimentarea devizului de la 21.712 lei la 30.516 lei şi 88 de bani. Cu toate acestea, inginerul Brâncoveanu şi firma au considerat lucrarea încheiată şi au părăsit oraşul. Somaţia prin Tribunal de a veni să încheie lucrările şi să facă recepţia nu a avut niciun efect, iar la începutul lui 1885, Primăria constituia o comisie care să analizeze starea lucrărilor şi neregulile. Aceleaşi ca şi în zilele noastre: apa dădea pe dinafară şi curgea pe lângă conducte, doar două dintre fântânile montate funcţionau, de pe rezervoarele din Valea Stancei curgea tencuiala, iar şanţurile lăsate descoperite peste iarnă se prăbuşiseră. În concluziile raportului se arăta că, „deşi costaseră sume imense de bani”, lucrările nu erau nici pe departe încheiate şi se recomanda continuarea lor cu alţi contractori!
Încercarea de a aduce la Piteşti o firmă din străinătate a eşuat din motive financiare, aşa că s-a apelat, până la urmă, tot la firma Walser, cu care s-a ajuns la o împăcare şi căreia i s-a dat un termen mai mare de lucru. Astfel că lucrările au luat o amploare mare în vara lui 1885, când tot mai mulţi piteşteni au vrut şi ei să aibă apa trasă – dacă nu în casă, măcar în curte. Conducta a fost astfel prelungită de la Biserica Catolică până în strada Brătianu şi de la Şcoala de Băieţi până la Şcoala de Fete, iar la Biserica „Sfântul Nicolae” se mai desprindea o ramură pe strada Doamna Bălaşa.

 

Comments

comments

DISTRIBUIȚI