ÎPS Calinic: Marele Pedagog şi delirul tineresc

671 views

Viaţa studenţească este unică în felul ei. Unii dintre noi am avut bucuria să fim colegi în internate, la şcoli normale, licee sau alte medii de învăţământ universitar.

 

Nu ştiu cum s-a brodit, dar am avut prilejul să stau în internat sau în gazdă. În ambele situaţii au fost şi sunt îndemânări, dar şi lipsuri mai mari sau mai mici. Câţi dintre noi n-ar putea scrie pagini de mare măiestrie din viaţa de Seminar, învăţământ preuniversitar sau universitar?

La Sibiu, în primul an, am stat la internat. Buna preţuire şi înţelegere se arătau de la început, chiar dacă unii dintre studenţi erau şi clerici în pastoraţia duhovnicească, cum am fost şi eu. Vedeai cele două planuri în chip practic. Nu se aştepta, uneori, peste zece ani ca să se treacă de la învăţământul teoretic, la cel practic.

Unii poate se grăbeau, cum am fost şi eu. Credeam că se sfârşeşte lumea fără lucrarea mea mai grăbită şi mai bună în pastoraţie. Aşa gândesc unii tineri. Vor să se maturizeze mai repede. Să intre în valurile vieţii. Această grabă, dacă merge pe aripile Duhului Sfânt, atunci este binecuvântată, cu mult spor şi de folos obştesc.

M-am grăbit mereu. Am muncit mult, dar nu ştiu dacă şi bine. M-am expus uneori inutil. Dar cine să te tragă de mânecă atunci când o iei razna, crezând că alţii sunt înapoiaţi sau troglodiţi, începând chiar cu proprii părinţi, fraţi şi surori? Delirul acesta tineresc nu se ostoieşte uşor. Dacă nu vin încercările, prăbuşirea noastră ar fi iminentă. Ştie Dumnezeu cum să fie Marele Pedagog cu noi, care ne vedem prea adesea buricul pământului.

Poate aşa mă gândeam şi eu în câte o străfulgerare. Dar, precum veneau gândurile tot aşa şi dispăreau. Nu aş vrea să spun că unii dintre noi încercăm ipostaze luciferice.

Când mergeam cu avionul de la Cluj la Sibiu şi înapoi, odată am intrat într-o furtună groaznică. Nu mai pomenisem să se scuture avionul în sus şi în jos, în dreapta şi în stânga. Ne-am răsturnat pe podea că nu s-au putut pune bine centurile, că furtuna a fost subită şi nu se mai auzea glasul însoţitoarelor de bord. Noroc de liniştirea furtunii. Mă pregăteam să mor. Lumea se uita la mine disperată.

– Trebuie să scăpăm. Este şi un preot cu noi. Doamne, scapă-ne de moarte! Când am auzit astfel de vorbă m-am încurajat şi după spaima de moarte, toţi eram bucuroşi. La aterizare, lumea parcă uitase. Rămân uimit şi azi cât de repede uităm. Este un mare dar şi acesta al uitării necazurilor şi lucrurilor care ne-au amărât sau zdrobit viaţa. Cred că am căpia cu toţii dacă ne-am aminti zilnic de cele întâmplate în viaţă, cu sau fără voia noastră.

La Sibiu am stat în gazdă la tanti Ana. Era soţia Pretorului Şandru. Casă boierească, greu de ţinut, mai ales după ce i-a murit bărbatul, credincios şi trăitor al celor sfinte. Tanti Ana avea un mare dar, acela al povestirii.

Seara după oboseala de toată ziua, mai avea vreme, câteva zeci de minute, să ne povestească din viaţa familiei.

– Mama mea, povestea cu pasiune, a postit şi s-a rugat 16 ani ca să am un prunc. În grădină, vară-iarnă, primăvară-toamnă, pe o movilă de ogrinji – lujeri de cartofi – cu lumânare aprinsă citea din Psaltire. Eram uimit de această voinţă şi credinţă straşnică. Să aştepţi 16 ani!?!

– După atâţia ani, mama – continuă tanti Ana Şandru – îşi întărea credinţa că voi naşte un băiat. Şi minune! Am născut un băiat frumos. I-am pus numele Mircea. Când l-a văzut tatăl său, l-a luat în braţe, l-a ridicat în faţa icoanei lui Iisus şi a zis în hohote de plâns:

– Doamne, Dumnezeule! Te-ai milostivit spre casa noastră. Ne-ai dat un băiat. Ţi-l închinăm Ţie. Este al Tău!

Mircea creştea ca unul la părinţi. Bunica îl iubea la nebunie. Doar văzuse întruparea credinţei ei de atâţia ani.

– L-am dat pe Mircea la Drept, la Cluj, continuă tanti Ana. Doream să-l urmeze pe tatăl său în ştiinţe juridice. Este atât de cuminte şi harnic. Are numai zece. Dar am dat de o belea. S-a îndrăgostit de o colegă a lui, pe nume Liliana.

– E sănătos lucru. Se va însura. Nu se va face călugăr. Dacă are douăzeci şi patru de ani, parcă ar fi vremea normală, mă bag în vorbă.

– Să se însoare cu oricine, dar cu Liliana niciodată şi aruncă un spălător umed, stropind oglinda de cristal deasupra bufetului adus din Austria, spre finele veacului al XIX-lea. Îmi ferisem capul la timp.

N-am mai scos niciun cuvânt.

Trebuia ales un alt drum.

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.

Comments

comments