AMINTIRI ÎN ALB ŞI NEGRU În societatea de consum, micii meseriaşi rămân fără „obiectul muncii”. Pe fondul progresului tehnic, au început să dispară multe profesii, printre care şi cea de depanator radio–TV. Alb-negru sau parţial color, cu toţii ne aducem aminte de primele programe pe care le-am văzut la televizor. Chiar dacă nu era pe plasmă sau în HD, „Gala Desenului Animat” din copilărie avea un farmec aparte. Era o tragedie să se fi stricat televizorul! Cu un pic de noroc, dacă ştiai pe cineva, dispozitivul-minune era reparat mai repede; dacă nu, pierdeai şi Dallas-ul, şi Teleenciclopedia, şi Telecinemateca, poate şi Albumul Duminical. Aşa că depanatorul TV era un personaj mai mult decât important în viaţa socială. Iar el era unul dintre cei mai norocoşi muncitori ai vechiului sistem, fiindcă ştiinţa şi îndemânarea de a readuce viaţă în cutia vorbitoare îi aducea nu numai respectul semenilor, ci şi un venit suplimentar important. Acum însă, meseria este una pe cale de dispariţie, iar cei care o mai practică o fac mai mult din pasiune, majoritatea fiind aproape muritori de foame, bazându-şi existenţa pe activităţi colaterale. Au fost învinşi – şi distruşi chiar – de progresul tehnicii care le-a fost odată aliat şi susţinător. De noile tehnologii care nu mai au nevoie de reparaţii, de obicei totul fiind atât de compact încă din fabrică, încât trebuie schimbat cu totul!  
Florian Mihăilescu, proprietarul unui mic atelier de depanare de pe strada Sfânta Vineri din Piteşti, şi unicul angajat al acestuia, este unul dintre ultimii mohicani ai vechilor depanatori de TV. Rezistă eroic pe baricade, mai mult pentru că îi e drag să buchisească la tot felul de vechituri, nu pentru banii care, ne-a mărturisit cinstit, nu îi ajung uneori nici măcar pentru factura de telefon.
L-am găsit în micul atelier, înconjurat de mai multe televizoare făcute bucăţi şi împrăştiate pe bancul de lucru. Când am intrat, nu era nimeni! Imediat după ce am început să discutăm însă, doi clienţi au venit, unul după altul. Nu ca să îl roage să repare ceva, ci doar pentru a cumpăra telecomenzi la vechile televizoare de acasă. „Mă mir, că, de obicei, nu se întâmplă aşa ceva!”, s-a minunat depanatorul. „Eiii, ziariştii au tras cu piciorul, cum se zice, v-au adus noroc!”, a fost de părere clientul. De noroc şi de clienţi în plus, nu s-ar plânge, fiindcă nu prea are parte nici de una, nici de alta!
Dar, atâta timp cât ceva-ceva clienţi îi mai trec totuşi pragul, e decis să nu închidă mica prăvălie, în care mai „resuscitează” câteva „antichităţi” pe săptămână.. Mai mult de dragul timpurilor trecute! „Depanez televizoare încă dinainte de Revoluţie, din liceu, nici nu terminasem bine şcoala şi mă apucasem de aşa ceva. De meserie sunt chiar electronist, dar nu m-am ocupat în mod special de reparaţii. Mult timp am avut o firmă mare de electronice, în faţă, dar când a început să nu mai meargă nici aia, am păstrat doar atelierul şi m-am apucat să lucrez chiar eu. Am avut şi un coleg, un angajat, dar el a renunţat. Din cauza banilor, evident! Vă spun sincer, nu se mai câştigă cine ştie ce din aşa ceva. Sunt luni în care poate că îmi rămân 20 de milioane de lei vechi, cazul fericit, dar sunt altele când nu am bani nici de telefon. Şi nu atât din ce repar, cât mai mult din ce vând. La o telecomandă, pe care o dau cu 15 lei, îmi rămân şi mie 5”, ne-a explicat interlocutorul nostru.

„Mai bine repari un televizor antic mai pe nimic, decât să dai câteva milioane bune pe o aşa-zisă plasmă ieftină”

Dar cine mai repară în ziua de azi televizorul vechi, cu tub cinemascop şi fără telecomandă, în epoca plasmelor, a smart TV-urilor şi a posturilor ce emit on-line, pe care le poţi vedea chiar pe telefon? „Tot felul de persoane. Am avut clienţi şi în vârstă, care mai ţin la lucrurile vechi, dar şi foarte mulţi studenţi! Unii stau în gazdă şi au mai găsit câte un televizor vechi, mi l-au adus să îl repar! Alţii, pur şi simplu, nu se îndură să renunţe la el! Mi-a adus cineva de curând la reparat un televizor vechi de 40 de ani! Un Philips. L-am făcut şi încă mai mergea super! Am avut chiar şi un Cromatic, dintre cele pe care ne băteam înainte de Revoluţie, primul televizor românesc în culori. Dar cele mai multe sunt dintre cele intrate la noi după ‘90, în primele loturi. În general, să ştiţi, la televizoarele vechi, tuburile rezistă zeci de ani. La un moment dat, Sony dăduse chiar garanţie pe viaţă la tuburi. S-au convins apoi că nu e o afacere şi au renunţat. De multe ori problema nu e nici la piese, ci la lipituri! Odată lipite la loc, aparatul merge din nou. Bine, acum, logic că şi unele piese cedează. Iar odată cu ele, se mai distrug şi cele dimprejur. Dar, să vă mai spun ceva: mai bine repari un televizor din asta, antic, mai pe nimic, decât să dai câteva milioane bune pe o aşa-zisă plasmă, dintre cele ieftine. Nu vor ţine mai mult decât vechiul televizor! Dintre cele noi, merită doar cele pe care oricum le iei cam scump, pe care nu şi le permite oricine!”

50 de lei de televizor, cost standard

Per total, o reparaţie la atelierul lui Florian Mihăilescu la un televizor de tip vechi, cu tub, costă în jur de 50 de lei. Nu costă atât piesele, cât migala. Cele mai multe au preţuri infime: 1, 2, 3 lei!  „În banii aceştia intră piesele şi manopera, munca mea. Am făcut preţul cam pe global, fiindcă e greu să îi explici omului că o piesă e 1 leu, alta, 5, alta 10, iar munca ta e nu ştiu cât…  Şi apoi, cât să evaluezi migăleala la schimbatul unui condensator, la o lipitură, la curăţat sau recondiţionat o piesă? Unele nu se mai găsesc, cum sunt anumite surse de curent, şi trebuie să caut una veche, o curăţ, o izolez cu silicon şi o pun în locul celei vechi. Cât să coste fiecare chestie în parte? Doar efortul e mai important! Într-un fel, sunt mai ieftin de reparat toate vechiturile astea, decât unul nou. În ultima vreme, cam tot ce s-a fabricat, televizoare, calculatoare, DVD-uri, merge pe plăci. Când se strică ceva, nu mai e ca pe vremuri, să schimbi o piesă, două, ci iei placa, o scoţi cu totul, şi pui alta în loc. Bineînţeles că e mai scumpă! Şi nici nu trebuie să  te pricepi cine ştie ce! Tocmai de aceea, în curând, nu va mai fi nevoie deloc de oameni!”, mai spune, cu regret, Florin Mihăilescu. Deocamdată însă, mai încearcă să reziste. Cât? Nimeni nu ştie!

 

Comments

comments

DISTRIBUIȚI