DIN ISTORIA POŞTEI Conform mărturiei unuia dintre cei mai vechi poştaşi din Argeş, Dan Vasiliu, înainte de 1989 la Gara din Piteşti era un punct de lucru al Poştei unde Securitatea verifica scrisorile. Câţi dintre noi mai scriu azi o scrisoare? Telefonul mobil, e-mail-ul sau mess-ul au înlocuit tradiţionala scrisoare. Acum, poştaşul aduce doar facturi şi pensii.

Înainte de 1989, scrisoarea era însă principala modalitate de comunicare la distanţă a românilor, iar Poşta era considerată o instituţie strategică a statului. Despre „perioada de aur” a Poştei argeşene am stat de vorbă cu unul dintre cei mai vechi angajaţi ai acestei instituţii, Dan Vasiliu, inspector de exploatare la Oficiul Judeţean de Poştă Argeş. Vasiliu s-a angajat în 1972, iar anul acesta face 40 de ani de muncă şi spune că îi cunoaşte pe toţi angajaţii Poştei. Pentru că stătea de vorbă cu un ziarist, Dan Vasiliu ne-a spus că, înainte de 1989, principala sarcină de serviciu a unui poştaş era să facă cel puţin un abonament pe lună la ziarul „Scânteia”.

„Fostul director al Poştei Argeş era colonel de Securitate”

„În perioada comunistă, mulţi dintre poştaşii argeşeni erau racolaţi de Securitate. Ei erau singurii care aveau acces în casele cetăţenilor fără să stârnească vreo suspiciune. Ba din contră, erau bine primiţi şi oamenii le făceau chiar şi confesiuni. Noi îi ştiam cine sunt, pentru că „turnătorii” erau cei care mergeau cel mai des sus, la conducere, să dea raportul.
Spre exemplu, dacă Securitatea era interesată de o anumită persoană, i se spunea unui poştaş să meargă la aceasta acasă şi să vadă ce are prin casă: dacă are televizor color, dacă bea cafea adusă din străinătate, dacă ascultă Europa Liberă sau dacă spune bancuri cu şi despre Ceauşescu şi tot felul de chestii de acest gen. Dar aşa erau vremurile atunci: unii poştaşi turnau de frică la Securitate, iar alţii, pe bani. De altfel, după Revoluţie s-a descoperit că şi fostul director al Poştei Argeş, Aurel Petre, era colonel de Securitate. Bine, că noi bănuiam, dar nu ştiam ce grad are”, ne-a povestit Dan Vasiliu.
În Argeş, toate scrisorile şi coletele care urmau să fie distribuite în judeţ ajungeau la sediul Poştei din Gara Piteşti. Şi asta pentru că atunci corespondenţa era adusă de la Bucureşti cu trenul. Poşta avea un vagon special al ei, care era legat imediat după locomotivă.
De altfel, şi în judeţ corespondenţa era distribuită tot cu trenul. De la gară era preluată de şefii de oficii, cu maşini închiriate de la fosta IRTA. Aici, la Gara din Piteşti, era şi un punct de lucru pentru corespondenţa militară, dar şi locul unde Securitatea verifica anumite scrisori.
„În camera în care se depozita corespondenţa era o nişă ca ferestruica unui ghişeu. După Revoluţie, s-a descoperit că această nişă coresponda cu o cameră a Securităţii. Prin acea nişă, anumiţi lucrători ai Poştei le plasau securiştilor scrisorile. De altfel, în acea încăpere a fost descoperită o maşinărie despre care se spunea că era dotată cu infraroşu şi era folosită pentru a citi scrisoarea fără a mai deschide plicul.
În schimb, în depozitul nostru de corespondenţă nu aveau acces decât anumite persoane, probabil tot colaboratori ai Securităţii, cei care ştiau ce au de făcut acolo”, îşi aminteşte Dan Vasiliu despre modul cum Securitatea, ajutată de anumiţi poştaşi, verifica în detaliu corespondenţa cetăţenilor bănuiţi a fi ostili regimului condus de Nicolae Ceauşescu.

Un singur poştaş din Argeş mai împarte corespondenţa cu calul – cel din comuna Mioarele

Dacă azi auzim periodic de poştaşi jefuiţi, în perioada comunistă, chiar dacă se mai întâmplau astfel de lucruri, acestea erau bine ascunse.
„Liderii vremurilor de atunci spuneau că societatea comunistă era una perfectă, în care nu aveau loc infracţiuni. Aşa că astfel de lucruri erau bine ascunse. Îmi amintesc însă de un lucru care m-a marcat: la scurt timp după ce mă angajasem, prin 1972, toţi poştaşii au fost convocaţi la o şedinţă. Nimeni nu ştia despre ce era vorba. Când şedinţa a început, în sală au intrat mai mulţi poliţişti, care l-au adus pe un coleg de-al nostru, îmbrăcat în zeghe, cu cătuşe la mâini şi ras în cap. Ni s-a spus că a sustras din bani şi că cine va face ca el, la fel va păţi.
Umilirea publică era o metodă foarte des practicată de comunişti. Ştiţi ce este trist la această poveste? S-a descoperit că, de fapt, omul nu furase niciun ban, ci doar greşise ceva în acte. Ulterior, a fost eliberat şi reangajat, dar era profund marcat de ceea ce păţise”, este o altă amintire a inspectorului Vasiliu.
Înainte de 1989, poştaşii purtau obligatoriu uniformă şi celebra geantă maro, din piele. Cu o astfel de geantă, un poştaş căra între 25 şi 50 de kilograme de corespondenţă. În comunele ce se întindeau pe suprafeţe mari, poştaşii aveau cal şi cariolă. Erau proprietatea poştaşului, dar acesta primea lunar o indemnizaţie pentru hrana calului.
Azi, în Argeş, doar un singur poştaş mai are cal şi cariolă – cel din comuna Mioarele. Conform interlocutorului nostru, cea mai aglomerată perioadă era în timpul sezonului estival, când argeşenii aflaţi în concediu trimiteau vederi de pe plajă familiilor şi prietenilor.
„Vara, câte doi – trei angajaţi ai Poştei din fiecare judeţ erau detaşaţi în staţiunile de la mare pentru a ajuta la trierea corespondenţei”, ne mai spune domnul Vasiliu, cel care crede că a fi poştaş este o meserie frumoasă, fie doar şi prin prisma faptului că ai posibilitatea de a cunoaşte foarte mulţi oameni.

 

Comments

comments

DISTRIBUIȚI