În Argeş, în România anului 2012, o ţară cu pretenţii de civilizaţie, copiii sunt puşi în pericol, fiind obligaţi să meargă la şcoală cu microbuze vechi, care au la bord milioane de kilometri, sau claie peste grămadă, în vehicule improvizate, aşa cum numai în ţări ca India – considerate înapoiate – se mai vede. Asta în cazul în care la ei în comună există un microbuz şcolar!
Însă, în cele mai multe localităţi, acesta este aşteptat de ani de zile, timp în care copiii ajung la şcolile aflate la kilometri buni, traversând pădurile sau barajele. În urmă cu câteva luni, trei copii de la Băiculeşti şi-au găsit sfârşitul înecaţi într-un baraj pe care îl traversau zilnic pe o punte neasigurată, folosită pentru chestiuni tehnice, nicidecum ca pod pentru pietoni. O anchetă a Avocatului Poporului a scos la iveală şi alte situaţii similare, în care riscul pentru cei mici este la fel de mare şi atunci când merg cu microbuzul. Una dintre cele mai grave situaţii se întâlneşte la Morăreşti, unde 80 de copii – şcolari şi preşcolari – fac naveta, zilnic, la 5 şcoli, cu un microbuz marca IVECO, donat de Parlament, vechi de 21 de ani, care are deja peste 1 milion de kilometri parcurşi. Distanţa este echivalentă cu înconjurul Pământului pe la Ecuator, de nu mai puţin de… 25 de ori! Numai într-o zi, microbuzul uzat fizic face 135 de kilometri, în 10 curse dus- întors de la şcoli către capetele comunei. Situaţia nu e diferită nici la Davideşti, unde 53 de copii din Voroveni, un sat mai îndepărtat, aflat la peste 5 kilometri distanţă, sunt aduşi la şcoală cu un ARO de numai 10 locuri, care are deja 19 ani vechime! O situaţie similară este şi la Leordeni, unde tot cu un ARO, aflat în avansată stare de degradare, sunt transportaţi zilnic 150 de elevi din 12 sate. Evident, nici vorbă de vreo normă tehnică, de vreo posibilitate de îmbunătăţire, deşi aceste maşini ar fi trebuit demult să ajungă la „Rabla”. Nici în majoritatea localităţilor care au, de bine de rău, un microbuz, situaţia nu e roz. În cele mai multe, microbuzele sunt supraîncărcate, depăşindu-se capacitatea de transport, pentru a se reduce numărul curselor, din cauza lipsei banilor necesari pentru combustibil. Toate acestea reprezintă o încălcare a dreptului la învăţătură şi a dreptului la protecţie a copiilor şi tinerilor, garantate de Constituţie. Dar, din păcate, numai pe hârtie! Şi asta nu ţine doar de lipsurile materiale, care ar putea fi de înţeles, ci, mai ales, de lipsa de interes şi de nepăsarea autorităţilor, de rea-voinţă şi de discriminare!
