Căutam de mult o definiţie a jurnalistului profesionist 150%, încă dinainte de a intra în presă. Şi am găsit-o în august 1999, atunci când am intrat în presa locală, la cotidianul ARGEŞUL. Şi acum revăd acea zi, ca şi cum ar fi fost ieri. Am fost repartizat la etajul unu, într-o cameră luminoasă, a doua pe stânga, cu două birouri vechi. Vizavi de mine stătea primul meu coleg, un domn pe care îl ştiam după semnătură. L-am văzut după o perdea de fum de Carpaţi fără filtru, stând în spatele unei maşini de scris, ca în filmele americane.

Era Dorel Ştefănescu, omul care, în scurt timp, a devenit pentru mine modelul ZIARISTULUI adevărat cât cuprinde, al gazetarului care mergea pe jos până la Sala Sporturilor ori până la Bazinul Olimpic, indiferent că afară erau minus 20 sau plus 38 de grade Celsius. Biroul său era plin în permanenţă de hârtii, agende, clasamente, iar scrumiera neagră din sticlă avea chiştoace cât cuprinde. Dorel Ştefănescu era antonimul superficialităţii în presă şi, dincolo de asta, un om cu o inimă uriaşă, un coleg cum rar mi-a fost dat să văd, un om care te făcea pur şi simplu să îţi doreşti să fii mai bun.
Pentru nea Dorel, aşa cum îi spuneam toţi, jurnalismul a fost o profesiune de credinţă în cel mai frumos şi mai autentic sens al cuvântului. Mi-aş fi dorit să-i mai citesc articolele şi interviurile încă cel puţin vreo 20 de ani. Dar nu a fost aşa. Când am aflat că nea Dorel s-a dus dintre noi, m-a trecut un fior. Apoi mi-am stăpânit cu greu lacrimile, când am aflat că nea Dorel a plecat dintre noi muncind până în ultimele clipe şi că s-a stins la puţin timp după ce fusese la o conferinţă de presă.
Să scrii până la moarte, asta înseamnă devotament şi profesionalism fără cusur. Într-o vreme în care de pe băncile Facultăţilor de Jurnalism ies tot mai mulţi analfabeţi în ale presei, tineri care habar nu au să scrie trei rânduri, nea Dorel Ştefănescu era un model atât pentru jurnalismul sportiv în particular, cât şi pentru jurnalism în general.
De altfel, nea Dorel a fost profesionist peste tot unde a lucrat, inclusiv cât a fost director la Casa Studenţilor şi Palatul Culturii, el fiind cel datorită căruia Holograf a activat doi ani la Piteşti, cel datorită căruia, acum 10 ani, s-a creat Festivalul Retro Rock – in memoriam Cornel Stănescu (unul dintre fondatorii Holograf), cel datorită căruia am învăţat ce înseamnă să fii jurnalist fără jumătăţi de măsură şi fără parti pris-uri… La 72 de ani, nea Dorel lucra la fel ca în prima zi.
Iar pentru ca toţi actualii şi viitorii jurnalişti din Argeş să îşi aducă aminte de ZIARISTUL Dorel Ştefănescu, ar trebui ca una dintre sălile de redacţie de la ARGEŞUL să îi poarte numele. Cel puţin aşa să îi arătăm lui nea Dorel că nu îl uităm.
Mi-aş fi dorit atât de mult să nu vorbesc la trecut despre nea Dorel!…

Comments

comments

DISTRIBUIȚI