VIAŢA, CA O DRAMĂ Ana are 17 ani şi, de 10 ani, se luptă cu o boală necruţătoare: autismul. Am întâlnit-o la sediul din Piteşti al organizaţiei „Asociaţia Naţională a Copiilor cu Autism din Argeş”, unde, prin terapie, încearcă să-şi regăsească lumea pe care a pierdut-o în urmă cu 10 ani, perioadă în care un haos numit autism a pus stăpânire pe mintea ei. Ana este un caz special, iar psihologul Mihaela Crăciun ne istoriseşte povestea înfiorătoare a acestei fete. „Ana este cea mai mare dintre copiii care fac terapie la noi, 20 la număr, iar până să ajungă aici, a parcurs un drum lung, dureros şi trist. Acum are 17 ani, iar diagnosticul de autism i s-a pus când avea doar 7 ani, deşi, până atunci, părea un copil perfect normal.

A mers la grădiniţă de la 3 ani, a învăţat poezii, cântece, a învăţat să scrie, să coloreze, a participat la serbări având diverse roluri. S-a integrat foarte bine în colectivitate, a fost o fetiţă înţelegătoare şi cuminte. La 7 ani, a fost înscrisă la o şcoală apropiată de domiciliul său, numai că tatăl ei nu a fost de acord şi a înscris-o la o şcoală de muzică, iar, de aici până la problemele care au urmat, nu a mai fost decât un pas. La jumătatea semestrului I, Ana a început să fie dezinteresată de tot ce era în jurul ei. Când ajungeau acasă, părinţii o găseau cu temele nefăcute, privirea ei era undeva în gol, nu auzea şi nu o interesa nimic.
În prima fază, mama sa a vrut să renunţe la serviciu pentru a sta mai mult cu Ana, să vadă ce se petrece, dar nu a putut, pentru că mai avea un copil la şcoală şi trebuia să-i asigure şi lui toate cele necesare. Aşa că Ana a rămas mai mult în grija tatălui, care era pensionat medical. Pe el însă nu-l interesa atât de mult starea copilului şi, influenţat de rude, a vrut să scape de Ana, să o ducă la un centru. Nu a făcut acest lucru, dar a lăsat-o mai mult singură în casă, încuiată într-o cameră, fără să fie băgată în seamă. Pe la 11 ani, a fost plecată cu tatăl ei o săptămână într-o staţiune. La întoarcere, a refuzat complet să mai vorbească, să mănânce cu mâna ei, nu mai mergea la toaletă şi făcea pe ea. După alţi 3 ani de chin, fata a fost dusă de mama sa la Spitalul nr. 9 din Bucureşti. Avea deja 14 ani şi medicii de acolo i-au spus că e prea târziu, că îi mor neuronii şi de aceea nu va mai vorbi niciodată! De 3 ani, Ana nu mai scotea niciun cuvânt, nu mânca cu mâna ei, nu mai voia să stea în picioare, se culca pe jos şi, într-o fracţiune de secundă, se dezbrăca de tot.
De un an, Ana a fost adusă la noi să facă terapie, iar rezultatele au venit cu paşi repezi, mai mult decât ne aşteptam. Acum vorbeşte din nou, e veselă, liniştită, e foarte atentă la tot ce este în jurul ei, a învăţat foarte multe lucruri, iar pe altele uitate şi le-a amintit”, ne-a povestit psihologul Mihaela Crăciun despre drama unui fete, care însă, din nefericire, nu este singura din Argeş care suferă de autism.

195 de copii sunt diagnosticaţi cu autism în Argeş

În Argeş, sunt 195 de copii diagnosticaţi cu autism şi câţiva părinţi, sprijiniţi de o mână de oameni de bine, care vor să dea o şansă acestor micuţi loviţi de soartă, au înfiinţat filiala argeşeană a Asociaţiei Naţionale a Copiilor cu Autism (ANCAAR). Organizaţia are ca scop ajutorarea reciprocă şi terapia copiilor, pentru ca ei să recupereze cât se poate de mult din distanţa faţă de lumea normală şi firească. În organizaţie sunt înscrişi 20 de micuţi, cu vârste cuprinse între 2 şi 17 ani. Din lipsă de suport financiar, organizaţia îşi desfăşoară activitatea într-un spaţiu de 40 de metri pătraţi din Piteşti, pe strada Pătraşcu Vodă, care, oricât de bine ar fi organizat, a devenit neîncăpător. Şase terapeuţi se străduiesc să trateze cele 20 de suflete autiste şi se zbat pentru ca aceşti copii să privească în jur, să trăiască în lumea noastră, să fie printre noi. Copiii care suferă de această tulburare sunt stigmatizaţi, excluşi din şcoli sau grădiniţe şi obligaţi să trăiască într-o lume care, oricum, pentru ei nu există.
Autismul este o tulburare a creierului, care interferează adesea abilitatea de a comunica şi a relaţiona cu cei din jur. Unii dintre autişti pot avea preferinţe exagerate sau, din contră, repulsii puternice faţă de anumite lucruri şi preocupări nefireşti, de la dezbrăcarea completă până la stivuirea repetată a cutiilor sau a altor obiecte. Deşi este esenţial ca această afecţiune devastatoare să fie diagnosticată devreme, copiii cu autism sunt foarte rar descoperiţi înaintea vârstei de 3 sau 4 ani, deoarece nu există, la începutul bolii, diferenţe fizice vizibile din afară, între un copil normal şi unul autist. Un copil cu autism se poate afla oriunde pe largul spectru al acestei tulburări psihice. La capătul superior, un copil poate părea normal şi poate avea doar puţine trăsături autiste. Ar putea, de exemplu, să fie un copil liniştit în clasă, cu puţini prieteni sau fără niciunul şi cu câteva obiceiuri ciudate. Din acest motiv s-ar putea să nici nu fie diagnosticat ca autist decât mult mai târziu în viaţă, iar recuperarea să devină aproape imposibilă.

 

Comments

comments

DISTRIBUIȚI