Mai ţineţi minte vremurile când se stătea la coadă aproape pentru orice? Eu unul recunosc deschis că cele mai multe cozi la care am stat au fost la cinematograf. Erau alte vremuri atunci, erau timpurile când cinematograful era cea mai mare distracţie şi când filmele cu Florin Piersic, Errol Flynn ori Alain Delon erau la mare căutare. Nu ştiu alţii cum sunt, nu am stat la coadă la pâine ori la lapte, dar cozile la film au avut pentru mine un farmec inefabil. După Revoluţie, am mai stat o singură dată la coadă, prin mai 1990: la fostul magazin „Unic” aduseseră ciocolată din Ungaria şi fiecare client putea cumpăra doar câte cinci tablete a 100 de grame. Am stat vreo patru ore la o coadă de vreo 500 de persoane şi, până la urmă, am cumpărat mult râvnitele trofee dulci. Au trecut mai bine de 21 de ani de atunci…Cozile în România au devenit o raritate. Înainte, erau cozi şi, cu o „pilă” sau două, mai găseai diferite produse şi fără să stai la rând. Acum nu mai sunt cozi, sunt produse din belşug, dar salariile nu mai au puterea de cumpărare de pe vremuri. Cu toate astea, în ultimii ani a apărut o nouă specie de…cozi. E vorba de cozile care se formează la diferitele inaugurări de supermarketuri şi magazine de haine, unde clienţii sunt ademeniţi cu alimente de proastă calitate la „superofertă” ori diferite articole de îmbrăcăminte cu preţ…de preţ. Şi cum reminiscenţele cozilor de odinioară nu s-au stins, românul stă bucuros şi hulpav la noul tip de cozi, doar-doar i-o ieşi vreo sticlă de ulei gratis sau o pungă de zahăr la… micropreţ. Ce mai contează înghiontelile, pumnii şi ţipetele celorlalţi participanţi la „ritualul” cozilor? Dacă iese ceva gratis, merită să stai. Indiferent de preţul plătit… Cui îi e dor de cozile de altădată? Celor care stau la cozile de la inaugurările de azi.
Mai ţineţi minte vremurile când se stătea la coadă aproape pentru orice? Eu unul recunosc deschis că cele mai multe cozi la care am stat au fost la cinematograf. Erau alte vremuri atunci, erau timpurile când cinematograful era cea mai mare distracţie şi când filmele cu Florin Piersic, Errol Flynn ori Alain Delon erau la mare căutare. Nu ştiu alţii cum sunt, nu am stat la coadă la pâine ori la lapte, dar cozile la film au avut pentru mine un farmec inefabil. După Revoluţie, am mai stat o singură dată la coadă, prin mai 1990: la fostul magazin „Unic” aduseseră ciocolată din Ungaria şi fiecare client putea cumpăra doar câte cinci tablete a 100 de grame. Am stat vreo patru ore la o coadă de vreo 500 de persoane şi, până la urmă, am cumpărat mult râvnitele trofee dulci. Au trecut mai bine de 21 de ani de atunci…Cozile în România au devenit o raritate. Înainte, erau cozi şi, cu o „pilă” sau două, mai găseai diferite produse şi fără să stai la rând. Acum nu mai sunt cozi, sunt produse din belşug, dar salariile nu mai au puterea de cumpărare de pe vremuri. Cu toate astea, în ultimii ani a apărut o nouă specie de…cozi. E vorba de cozile care se formează la diferitele inaugurări de supermarketuri şi magazine de haine, unde clienţii sunt ademeniţi cu alimente de proastă calitate la „superofertă” ori diferite articole de îmbrăcăminte cu preţ…de preţ. Şi cum reminiscenţele cozilor de odinioară nu s-au stins, românul stă bucuros şi hulpav la noul tip de cozi, doar-doar i-o ieşi vreo sticlă de ulei gratis sau o pungă de zahăr la… micropreţ. Ce mai contează înghiontelile, pumnii şi ţipetele celorlalţi participanţi la „ritualul” cozilor? Dacă iese ceva gratis, merită să stai. Indiferent de preţul plătit… Cui îi e dor de cozile de altădată? Celor care stau la cozile de la inaugurările de azi.
