Regina Maria s-a născut în Marea Britanie la 29 octombrie 1875 în Castelul Eastwel Park, fiind primul copil al Ducelui Alfred de Edinburgh şi al Ducesei Maria Alexandrovna, fiica ţarului Alexandru al II-lea.

 

La vârsta de 17 ani, în anul 1892 s-a căsătorit cu prinţul Ferdinand de Hohenzzolern, urmaşul desemnat de unchiul său Carol I la tronul României. Cu începere din anul 1914, data la care soţul i-a succedat gloriosului fondator al dinastiei deHohenzollern, Maria a trecut de la statutul de prinţesă moştenitoare la cel de Regină a României.

Această femeie fermecătoare cu personalitate puternică a jucat un rol deosebit de important în istoria României, pe care a îndrăgit-o şi a susţinut-o în toate împrejurările. Cu spiritul său inteligent, intuitiv a reuşit să-l convingă pe regele Ferdinand în luarea deciziei de intrare în Război a României, în anul 1916 alături de Antantă.

În timpul primului război mondial s-a întrecut pe sine mergând pe front, îmbărbătând şi ajutând soldaţii români. A fost în tranşee printre combatanţi, în spitale şi în posturile sanitare printre răniţi şi bolnavi. N-a cunoscut frica de gloanţe sau bombe, nici teama de molimă. În calitatea sa de Înaltă Patroană a Crucii Roşii, Regina Maria a instituit Ordinul „Crucea Regina Maria“ şi totodată a deschis o Şcoală specială de infirmiere de Crucea Roşie.

În cursurile de vară de la Vălenii de Munte organizate de istoricul Nicolae Iorga, Regina Maria afirma „Am venit în ţară foarte tânără şi am devenit una cu voi“. Fermitatea, siguranţa de sine şi seriozitatea dovedită în acţiunile pe care le iniţia l-au determinat pe Carol în toamna anului 1897 să o numească comandant de onoare al unui regiment de cavalerie, Regimentul 4 Roşiori. În anul 1930, această unitate militară, în urma deciziei lui Carol al doilea de înfiinţare a regimentelor de gardă, şi-a schimbat denumirea în Regimentul 4 de Gardă „Regina Maria“.

Un rol deosebit de semnificativ şi de importanţă covârşitoare l-a avut Regina Maria în actul de înfăptuire a României Mari de la 1 Decembrie 1918. Academicianul Dan Berindei cu probitatea sa profesională îi subliniază meritele. În procesul de convingere a celor patru mari puteri: Franţa, Anglia, Statele Unite ale Americii şi Italia, Regina Maria a avut un rol important, benefic, România fiind astfel acceptată cu noile ei hotare de către învingători.
La 15 octombrie 1922 în Catedrala ortodoxă de la Alba-Iulia a avut loc încoronarea Regelui şi Reginei, act ce trebuia să simbolizeze unirea tuturor românilor sub sceptrul aceluiaşi monarh de la Nistru la Tisa. Această încoronare aşa după cum spunea Constantin Argetoianu a constituit punctul culminant al vieţii Reginei Maria a României în dorinţa de a deveni credibil ataşamentul său faţă de poporul român, Maria şi-a părăsit religia în anul 1926 şi s-a convertit la ortodoxie.

Moartea regelui Ferdinand în anul 1927, a fost un moment deosebit de greu al vieţii sale. Zilele cernite ce le-a trăit în anii ce au urmat s-au datorat în cea mai mare parte primului său fiu ajuns rege, Carol al II-lea.

La 18 iulie 1938 inima Reginei Maria a încetat să mai bată. Conform dorinţelor sale, inima i-a fost scoasă din trup şi depusă la Capela Stella Maria de la Balcic, unde Regina avea un palat pe malul mării. În toamna anului 1940, când Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei, caseta cu inima Reginei Maria a fost strămutată la Bran într-o criptă special amenajată în muntele Vămii Medievale, Muntele Turcu, până în 1968.

De aducerea inimii reginei la Bran s-a ocupat prinţesa Ileana, moştenitoarea castelului Bran. Astăzi, într-o formă micşorată datorită timpului şi deschiderii casetei se păstrează la Muzeul Naţional de Istorie a României. Trupul ei a fost înmormântat în incinta Mănăstirii Curtea de Argeş. Vestea morţii ei a cutremurat întreaga ţară, dar cea care s-a implicat în organizarea funeraliilor şi onorurilor a fost armata care s-a simţit preţuită de Regina Maria şi la rându-i a preţuit-o.

Prin nota telefonică nr. 6545 din 19 iulie 1938 şeful de stat major al Corpului 1 de Armată, aducea la cunoştinţa unităţilor din subordine încetarea din viaţă a Măriei Sale Regina Maria şi se ordona tuturor cadrelor militare şi trupei să poarte doliu la braţul stâng până la noi ordine şi să arboreze drapelele îndoliate la regimente.

Comandantul Corpului 1 Armată, generalul Dumitru Popescu imediat a transmis la Sinaia, Majestăţii Sale Regelui Carol al II-lea o telegramă de condoleanţe: „Personal şi în numele ostaşilor Corpului 1 Armată încredinţăm pe Majestatea Voastră de nemărginita noastră durere pentru pierderea ireparabilă a Aceleia ce a fost Marea şi Buna Noastră Regină Maria, asigurându-vă de cel mai profund devotament.

La 22 iulie 1938, regele Carol adresează acestei mari unităţi cuvinte de mulţumire:
„Mulţumesc Corpului 1 Armată pentru devotatele condoleanţe“.

Prin ordinul comandantului nr. 6596 din 26 iulie se cere ca textul telegramei să fie citit în toate unităţile militare. În ziua de 24 iulie au avut loc funeraliile înmormântării Reginei Maria organizate de Corpul 1 Armată. Diviziile 2, 3 şi 11 Infanterie au fost înştiinţate de misiunile ce le reveneau pe această linie. Divizia 3 Infanterie trebuia să pregătească un batalion cu cornişti din Regimentul 4 Dorobanţi, un batalion cu muzică, cornişti şi drapel din Regimentul 30 Dorobanţi. Aceste batalioane se constituiau regimente sub comanda colonelului Georgescu Dumitru, comandantul Regimentului 4 Dorobanţi. Un divizion cu drapel şi trompeţi trebuia să dea Regimentul 6 Artilerie. Sub ordinele, comandantului Regimentului 1 Vânători se forma un nou regiment dintr-un batalion al regimentului şi un alt batalion dat de Divizia 2 Infanterie.

Regimentul 4 Dorobanţi avea misiunea de a da onorurile la sosirea trenului mortuar, iar Regimentul 1 Vânători cu o companie de muzică şi drapel era pregătit să dea onorurile la mănăstire.
La coborârea sicriului de pe tun Regimentul 6 Artilerie a tras 75 de lovituri de tun şi alte 75 de lovituri de tun la coborârea sicriului în mormânt.

Misiuni asemănătoare reveneau şi unităţilor militare aflate în subordinea diviziilor 2 şi 11 infanterie. Comandantul Corpului 1 Armată s-a adresat şi prefecturilor judeţului Argeş şi Muscel, pentru a lua măsurile ce se impuneau la organizarea acestei ceremonii funerare.

În toate staţiile de cale ferată de pe teritoriul pe unde trecea trenul mortuar trebuiau aduse şi aşezate în ordine şcolile şi locuitorii din comunele apropiate, îmbrăcaţi în costume naţionale cu doliu, precum şi preoţii în odăjdii. Şcolile şi societăţile din Curtea de Argeş şi din localităţile limitrofe, eventual şi din Piteşti trebuiau să fie orânduite pe trotuarul din dreapta de pe strada Negru-Vodă şi Bulevardul Carol I, astfel încât să fie ocupat întreg spaţiul dintre gară şi mănăstire.

Au mai participat pe lângă aceste unităţi militare un escadron din Regimentul 4 Roşiori, muzica Şcolii de Muzicanţi, o companie de pionieri din Regimentul 1 Pionieri şi o divizie de cavalerie din Regimentul 1 Călăraşi. Comandant al procesiunii a fost desemnat generalul Theodor Ionescu însoţit de Statul Major al Diviziei 3 Infanterie.

În Gara Curtea de Argeş în momentul când vagonul mortuar a sosit, s-a intonat Imnul Regal, apoi s-au tras 75 de lovituri de tun. Când familia regală s-a depărtat la aproximativ 50 de metri, muzicile organizate au început să cânte marşul cavaleriei. Cortegiul a fost deschis de un escadron al Regimentului 4 Roşiori. La intrarea în curtea Mănăstirii, muzica companiei de onoare a început să intoneze Imnul Regal, ce a încetat odată cu depunerea sicriului pe locul unde urma să se oficieze serviciul divin, cântând rugăciunea.

În momentul când sicriul a fost coborât în mormânt s-au tras 75 de lovituri de tun. Ofiţerii şi trupa care au participat la această ceremonie tristă erau obligaţi să respecte onorurile şi o anumită ţinută.

Ofiţerii în poziţia de drepţi ţineau sabia în faţa corpului cu vârful în pământ. Braţele până la coate erau lipite „în mod nesilit“, în lungul corpului. În momentul, când atelajul afetului a ajuns la înălţimea fiecărui ofiţer acesta apleca capul încet, aducând bărbia la maximum către piept.
Privirea trebuia să fie exact către pământ fără ca din curiozitate să se rotească ochiul şi fără a se lăsa impresia că se trage cu coada ochiului în altă parte.

În această poziţie au stat până ce Familia Regală s-a depărtat la 50 de m, când capul se readucea tot atât de încet în poziţia normală de drepţi. Soldaţii fiecărei unităţi, în momentul când capul cortegiului ajungea în dreptul lor luau poziţia de drepţi, ţinând gura ţevii deasupra vârfului bocancului drept. Trupa atât a companiilor de onoare cât şi a Detaşamentului General Marinescu au dat onorul prin aplicarea capului asemenea ofiţerilor.

După ce a luat sfârşit ceremonia înmormântării, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea s-a înapoiat la gară escortat de un Escadron al Regimentului 4 Roşiori, muzicile, corpurile de onoare şi Detaşamentul General Marinescu care i-au dat onorurile regulamentare. În final s-a intonat Imnul Regal.

Documentele existente în arhivă, în legătură cu organizarea ceremoniei de înmormântare a Reginei Maria, atestă dragostea, admiraţia şi respectul pe care i l-a purtat armata, aceleia ce a fost Regina soldat, Regina infirmieră, Regina iubită, Regina mamă, Regina diplomat, Regina poet, Regina Maria, mama României Mari, REGINA TUTUROR ROMÂNILOR.

La moartea Reginei Maria, Nicolae Iorga i-a închinat rânduri memorabile strânse sub un titlu impresionant „Un suflet mare s-a dus“, „Vestea de mult aşteptată, dar totuşi de necrezut, a sosit. România s-a împuţinat cu tot ce-i aducea ca prestigiu, ca mândrie, ca inteligenţă şi voinţă, ca mari şi neuitate amintiri, femeia de însuşiri excepţionale, care cu greu se întâlnesc în istorie, Regina Maria.

Toată viaţa ei a fost o taină, de la frumuseţea anilor tineri la imperiala mândrie, unită totuşi cu atâta graţie, care i s-a păstrat până la sfârşit. Şi printr-o tainică pornire a sufletului care totdeauna a stat în legătură cu puterile ascunse ale lumii. Ea cea chinuită acum de toate mizeriile legate de acest dureros corp al nostru, s-a cerut săisprăvească în aerul ţării pe care aşa de mult a iubit-o, fiindcă a înţeles-o atât de deplin şi de adânc. Despărţirea de Dânsa cu atât de îndurerată în carne şi în spirit, este cu neputinţă pentru poporul românesc. Plecată aiurea, Ea rămâne însă între noi. Rămâne ca o păstrătoare de suferinţă fără nume, cum au fost ale noastre în zile mângâiate de Dânsa, ca amintirea necontenită de crunte bătălii şi de sfinţite izbânzi, pe care credinţa Ei, cea tare peste orice inimă omenească, le-a dominat“ – 20 iulie 1938.

Comments

comments