Tufanu din Mălureni, cel mai sărac sat din România

3,930 views

ŞOCANT Ignorate de autorităţi, izolate de lume şi civilizaţie, 800 de suflete trăiesc într-o sărăcie lucie, într-o pădure din comuna Mălureni. 20 de kilometri şi 100 de ani! Cel puţin! Aceasta este distanţa care desparte Piteştiul de Tufanu cu Icoană din comuna Mălureni, probabil cel mai sărac sat din România, care nici măcar nu apare pe hartă. Ascuns într-o vale, la graniţa dintre Miceşti – Păuleasca şi Mălureni, Tufanu poate fi oricând considerat un platou de filmare pentru un lung metraj a cărui acţiune s-ar petrece în secolele trecute. Civilizaţia, în sensul obişnuit atribuit cuvântului, încă nu a ajuns aici. Sărăcia lucie nu numai că e la ea acasă, dar pare stăpână pe locuri şi oameni pentru alte câteva sute de ani de acum înainte.

800 de suflete supravieţuiesc în mod miraculos

Peste 800 de suflete trăiesc în acest sat şi supravieţuiesc în mod miraculos, fără nicio sursă de venit şi fără nicio speranţă de mai bine. Chiar şi încercarea de a ajunge în zonă este o aventură, darămite traiul aici! Ca să ajungi la Tufanu cu Icoană, ce ţine administrativ de comuna Mălureni, trebuie să treci prin Miceşti şi apoi, în sus, printre dealuri, prin Păuleasca.
Drumul se termină repede, dar destinaţia e încă departe. Cel puţin încă vreo cinci-şase kilometri. Singura cale de acces pe care poţi continua să mergi, este, de fapt, chiar albia râului ce străbate zona, adunând apele din pădurile ce acoperă dealurile. Asta, doar vara. Odată început sezonul ploilor, apa pune stăpânire pe albie. Nemaivorbind de iarnă, când mai poţi urca doar pe jos.
Odată trecută jungla de vegetaţie, aproape înspăimântătoare în abundenţa sa, valea se deschide puţin, lăsând de o parte şi de alta suficient spaţiu pentru nişte încropeli, din laţi de lemn şi lut, ce cu greu pot fi închipuite a fi case. Cum înăuntru nu pare a fi loc pentru multe, bârnele fânarelor cocoţate deasupra servesc ca loc de dulapuri, pentru maldăre de haine, puse alandala, ori la uscat, ori la păstrat. Şi gardurile sunt pline de zdrenţe. Păţiţi în anii trecuţi, când puhoaiele le-au luat, cu totul, nu doar hainele, ci şi bojdeucile, oamenii locului, cu toţii de etnie romă, au început să descopere avantajele unor construcţii ceva mai sigure, din calupi de BCA. Cum însă asta costă bani, aşa ceva reprezintă doar un vis pentru cei mai mulţi dintre ei.
Singura construcţie mai de Doamne-ajută este şcoala. De fapt, o magazie, la prima vedere, care poate fi identificată drept şcoală doar după sigla de deasupra uşii. Aceasta este, de fapt, singura clădire a comunităţii şi serveşte şi ca sală de clasă, şi ca magazie de lemne, şi ca depozit pentru „diverse”.
Alte clădiri „sociale” nu există în Tufanu. Nici magazin, nici dispensar, nici biserică, nici măcar vreo troiţă. În aceste condiţii, viaţa în Tufanu e doar… supravieţuire. O încercare de a rezista, fără nicio soluţie şi niciun ajutor.

Fiecare familie are între 5 şi 11 copii

Membrii comunităţii sunt pur şi simplu izolaţi, trăind precum în epoca de piatră. Nu primesc ajutor de la nimeni şi cu greu ajunge aici cineva din afară. Nici Poliţia nu vine aici, în afara situaţiei când îi găseşte la „ciordit” de lemne prin pădure îi bagă în seamă. Şi, de regulă, se lasă cu amenzi şi chiar şi ceva puşcărie.
Astfel, orice străin ce apare în zonă e înconjurat instantaneu. Curiozitatea aduce ciorchine întreaga suflare a cătunului, de la cei mai bătrâni la copiii ce de-abia stau în picioare. „Ne-aţi adus bomboane?” este întrebarea cu care te întâmpină cei mici, în timp ce adulţii au altfel de griji: „Sunteţi de la Protecţie, aţi venit să luaţi copii?”. Nu e greu să îţi dai seama care e scopul întrebării.
Alocaţiile copiilor sunt singura lor sursă de venit. Dacă aceştia ar dispărea, ar fi o tragedie. Aici, comunitatea numără vreo 800 de suflete, din 90 – 100 de familii, după aprecierea lui Adrian, unul dintre tinerii ceva mai dezgheţaţi, care ne-a întâmpinat când am coborât din maşină. „Mai puţin de 5 copii nu are nimeni pe aici! Unii au şi 10, 11. Noi doar din alocăţii trăim. Mai facem mături de nuiele şi le vindem la vale, spre Vlaşca. Unii pleacă cu tot neamul, cu căruţa, mai vin iarna! Dar nu luăm bani pe ele, le dăm la schimb pe boabe sau mălai. Că altceva, de unde?”, ne-a explicat băiatul.
Ce ar putea mânca în rest aceşti oameni, e un mister. Doar ciuperci adunate de prin pădure şi câteva zarzăre din pomii rătăciţi între coşmeliile ce stau să cadă. Nici măcar apa  potabilă nu e suficientă în zonă, cele câteva cişmele construite în cătun fiind alimentate dintr-un bazin unde se adună apa unui izvor al cărui debit e mult prea slab. Pentru completare, există apa pârâului ce traversează satul, în care, laolaltă, se scaldă puradeii, mişună porcii şi se adapă caii.

La şcoală, o zi da, o zi nu!

„Da, da, aşa e! Că noi n-avem drum, n-avem de niciunele aici! Nu ne face nimeni nimic. Primarul vine pe la noi doar când sunt votările, să iasă la Primărie, altfel nu trece p’aci! A promis că ne face şi nouă grădiniţă, să înveţe şi ăştia mici să scrie, da’ a mâncat banii şi n-a mai făcut nimic. După ce termină 4 clase aci, ăştia mici tre’ să se ducă la şcoală tocmai peste deal, la Bădiceni, prin pădure, vreo 6 kilometri. Iarna îi mănâncă lupii.
Pe noi, toţi doar ne dă dracu’ de ţigani şi pe copii îi dă afară când ajung târziu la şcoală. Da’ cum să ajungă, după atâta drum? Şi, dacă ni se îmbolnăveşte vreun copil, tot peste deal tre’ să ajungem cu el, în braţe, târâş, cum o fi…  Plecăm dimineaţa pe la 8 şi mai venim la 2! Iarna, îi luăm târâş prin zăpadă, prin pădure, că altfel nu avem ce face. Doctor n-am văzut aici de când sunt eu!, ni s-a plâns şi Tinca, femeie de serviciu la şcoala de peste drum de bojdeuca sa.
„Ne doare şi picioarele iarna prin zăpadă. Da’ şi vara e greu. Eu mă duc la şcoală o zi da, una nu, că obosesc!” ne-a explicat un puradel de vreo 10 ani, pe nume Andrei.  

Semnează cu … deştu’

Pentru cei din Tufanu, un străin în mijlocul lor e singura cale de a se plânge lumii. Şi au de zis, nu puţine! De la lipsa posibilităţilor de a învăţa, la faptul că mai mereu sunt păcăliţi de autorităţi, care le iau şi bruma de ajutor social. „Noi nu ştim carte şi ne păcăleşte toţi! Ne-a pus să facem orele de muncă, dar banii nu ni i-a dat! Am muncit peste deal, la Bădiceni şi la Topliţa, nu la noi, aci, da’ ajutorul tot ni l-a oprit. Noi cu ce să trăim? Nici suplementul de mamă eroină nu ni l-a mai dat, că cică am prea mulţi bani. Şi, când cu alocaţia de la copiii ăştia mici, ne taie ajutorul. Să spuneţi dumneavoastră la toată lumea, să ne dea banii înapoi!”,  ne-a rugat o ţigancă mai în vârstă, dar cu iniţiativă.
„Şi de şcoală să ziceţi, că uite, ăştia ai mei au 10 ani şi nu ştiu ceti! Dacă n-a avut cine să îi înveţe! Că învăţătoarele vin la 10 şi pleacă la 12 şi nu stau de copii. Şi noi ăştia mari am vrea să ştim carte, că acu’, nici de semnat nu ne descurcăm. Punem deştu’!”, ni s-a plâns alta dintre femeile adunate ciorchine pe lângă maşină, care ne-a mai zis că doar vreo 5 adulţi din tot satul ar şti să buchisească ceva litere.

N-au mâncare, dar au televizor

De muncă nu poate fi vorba, sub nicio formă. Cine să îi angajeze, analfabeţi fiind, şi fără să ştie să facă ceva concret, şi cum ar putea ajunge vreodată la un loc de muncă, prin absurd vorbind, în condiţiile în care nu au nici măcar un drum? Pur şi simplu, zona e un fel de enclavă, din care nu se iese şi unde nu intră nimeni.
În aceste condiţii, surprinzător, singura conexiune cu lumea reală este… televizorul. Asta,  graţie nu vreunei iniţiative a actualei administraţii, ci vechiului regim comunist care a adus, cu ani în urmă, aproape inexplicabil pentru această zonă, electricitatea. Este singura lor modalitate de se simţi parte a societăţii, iar desenele animate sunt singura „educaţie” a copiilor.

Program de educaţie de la Fundaţia „Dinu Patriciu”

Impresionaţi de sărăcia locului şi de lipsa de şanse a copiilor de aici, Fundaţia „Dinu Patriciu” a organizat, vara trecută, în clădirea şcolii, o grădiniţă de vară pentru preşcolarii din Tufanu. Câteva activităţi educative, un aparat şi câteva CD-uri cu muzică pentru copii, câteva dulciuri şi hăinuţe noi pentru cei mici au fost însă doar o picătură într-un ocean, în imensa sărăcie de la Tufanu.
Situaţia de la Tufanu e cunoscută de ani de zile de autorităţi însă nimeni nu a mişcat nici măcar un deget vreodată. Aceşti oameni nu există pentru autorităţi decât odată la patru ani, când sunt alegerile. În rest, trăiesc doar prin mila Domnului. Şi, probabil, asta va fi soarta lor mulţi ani de acum înainte!.

Comments

comments

DISTRIBUIȚI