Zicala de mai sus se aşează mănuşă peste obiceiurile politicienilor ajunşi la putere. Astăzi sau acum 100 de ani. Un singur lucru s-a cam schimbat: imaginea „stimabilului”, alura metamorfozată după marketingul politic modern. Sunt istorie, de-acum, burţile burgheze, osânza guşilor revărsate şi cearcănele ochilor buhăiţi de preaplinul paharelor închinate pentru bunăstarea mulţimii. Acum, un politician la putere este „tras prin inel”, cu aer sănătos şi tonic, după şedinţele SPA, masajul de relaxare şi dieta bio, plin de energie şi gata de un zâmbet larg, ca al unui actor de cinema, ori de câte ori situaţia o cere. În rest, toate vechi. Am reţinut, pentru numărul de astăzi, comentariul cu ironia fină a publicistului Vermăr, articol apărut în periodicul „Mişcarea Argeşului”, în vremurile memorabile ale guvernării naţional-ţărăniste din perioada 1930 – 1933. Modelul oferit de colegul jurnalist este Ion Mihalache, care ocupa în anii 1930 funcţia de Ministru de Externe al României.
„Scroafa D-lui Mihalache”
Ca pe oricare ciocoi, cu gîrbiţă şi straturi de osînză pe pântecele ghiftuit de toate bunătăţile, pe d-l Mihalache l-a apucat pofta plimbărei. Obrazul său însă, numai permiţîndu-i să se atărne în şuşleţul căruţei, care mai antărţ îi frământă măruntaele dela Topoloveni la Cârcinov, s’a gîndit, c’ar fi destul de plăcut, să călătorească în vagon cu paturi, ca să-şi scoată şi din necazul, depe vremea, cînd îi amorţeau mădularele pe banca de lemn a personalului 103.Chestiune nu prea uşor de deslegat, era însă, unde să plece? La Brădet, Vulcana, Câmpulung? Nu face! Şi-apoi, dacă le vine gust, celor d’un port cu Excelenţa sa, să-l întrebe, cum a rămas cu impozitele, automobilele, şi multe altele, contra cărora d-l Mihalache tuna şi fulgera pe vremea când era oposant paraponisit? Ce-o să le răspundă? Să se ducă mai bine undeva, unde nu este expus să’ntîlnească dintr’ăştia, cari îi trag socoteala, pentruce; una zicea în opoziţie, şi alta face la putere. Şi s’a hotărît omul, să plece de pildă în străinătate. Drept vorbind, dece s’ar plimba numai d-l Armand Călinescu prin Egipt şi domnia sa, să nu vadă decît Bulgaria? Era, însă o piedică, ce-l cam ţinea pe loc, anume faptul că un drum lung cere şi parale multe; dar a aflat dela d-l Lugojeanu, cum să facă, să i-l plătească ţara, adică „Patria recunoscătoare”. N’a trimes oare, domnia sa, răvaşe către ţărani, în care îi învaţă cum să ţie biciul, cum să înjuge boii, şi multe alte sfaturi, tot atât de înţelepte, pentru îmbunătăţirea agriculturii? Cît despre bani, seminţe, vite, slavă Domnului, aveau şi au oamenii berechet, iar dacă le mai trebue să le trimeată şi ăl de sus, că are mai mult. Astfel, mulţumit, a plecat în Elveţia, să facă pe diplomatul la Geneva, cum ar veni vorba, să-l mai ajute pe d-l Titulescu şi să-i înveţe şi pe străini metodele sale măestre, pentru fericirea lumei. Odată ajuns acolo, s’a apucat de muncă şi ne spun ziarele, că „ore întregi vorbea la telefon cu cei dela Bucureşti. Cum, însă, nevoile ţărei, reuşise să le satisfacă de minune, i-a mai rămas timp destul şi pentru scroafele sale dela Topoloveni, aşa, într’o seară a întrebat insistent şi îngrijorat: A fătat purceaua?”. Dar, fiindcă cine ştie, dacă şi altădată, Patria va mai fi tot aşa de recunoscătoare, d-l Mihalache a dat o raită şi prin Germania, căci se prăpădea România Mare, dacă Excelenţa sa, nu-şi potolea setea cu o halbă de Bavaria”.
