Într-o discreţie totală, ultimul urmaş al marelui domnitor Şerban Cantacuzino trăieşte într-un conac de lângă Piteşti

Domnitor al Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino a fost un vrednic urmaş al neamului Cantacuzinilor. A condus ţara timp de 10 ani (1678-1688), fiind un domn aspru cu cei vinovaţi şi îngăduitor faţă de cei drepţi. A fost un bun militar, având o statură impresionantă. Turcii l-au obligat să participe la asediul Vienei din 1683, dar, pe ascuns, a fost de partea creştinilor din cetate. A deschis drumul Renascentismului în Ţările Române, prin dragostea sa faţă de cultură şi prin ridicarea de biserici. Printre cele mai mari reuşite ale lui Şerban Cantacuzino se numără introducerea porumbului în Ţara Românească, fondarea primei şcolii româneşti la Bucureşti, înfiinţarea mai multor ateliere de tipărit (tiparniţe) şi demersurile pentru tipărirea, în 1688, a primei Biblii româneşti de la Bucureşti. Mai puţin ştiut este însă faptul că ultimul descendent al marelui domnitor, Constantin Cantacuzino, trăieşte, de ani buni, într-o discreţie totală, lângă Piteşti, într-un conac modern, renovat, moştenire de familie.

„Nu era minunat, cel puţin pentru părinţii mei, să te cheme Cantacuzino, că nu dădea bine la dosar”

Ultimul cantacuzin în viaţă, Constantin Cantacuzino, Dinu cum îi spun cei apropiaţi, se poate lăuda şi el cu lupta dusă pentru recuperarea şi repunerea în valoare a moştenirii lăsate de înaintaşii săi. Un demers cu atât mai de apreciat, cu cât ceea ce a rămas de pe urma Cantacuzinilor a fost lăsat în paragină sau distrus de regimul comunist. Astfel, Dinu Cantacuzino a recuperat şi reabilitat, după ani de procese, cunoscutul Han al lui Manuc din Bucureşti şi a salvat de la distrugere Conacul Contacuzinilor de la Râfov. Totul, cu dorinţa de a renova ca la carte, fără niciun sprijin din partea statului, măcar aceste două monumente de patrimoniu naţional. Totul pentru mulţumirea înaintaşilor săi. Într-o discreţie totală, ultimul urmaş în viaţă al marelui domnitor, Dinu Cantacuzino, trăieşte într-un conac de lângă Piteşti. Pentru emisiunea „Din Interior“, de la Digi24, Dinu Cantacuzino a povestit motivul stabilirii pe plaiurile argeşene şi ce îl ţine legat, pe viaţă, de Argeş. „Aici, lângă Piteşti, am moştenit de la bunica maternă un conac, care, parţial, a supravieţuit naţionalizărilor. L-am reîntregit după 1991, bucată cu bucată, deoarece familia şi averea bunicii au fost distruse odată cu instalarea regimului comunist. În anul 1948, după naţionalizare, bunicul, Constantin Cantacuzino, şi bunica au primit domiciliu obligatoriu separat, ca urmare a represiunii, el – la Piteşti, ea – la Bacău. Ea a preferat să rişte pedepse aspre din partea regimului şi a rămas în zonă, aproape de soţul ei. Cu bunicii în domiciliu obligatoriu, cu alţi Cantacuzini în închisori, pentru cei ce purtau acest nume povara era cu atât mai mare…“, spune urmaşul marelui domnitor.
Dinu Cantacuzino s-a născut la Vulcan, oraş minier din Hunedoara, sigurul loc unde tatălui său, urmaş al marii familii, i-a fost permis să muncească. „Nu era minunat, cel puţin pentru părinţii mei, să te cheme Cantacuzino, că nu dădea bine la dosar. Despre nume vorbea doar familia. Dar ce să faci, când ai spitalul Colţea construit de un Cantacuzin, biserici rămase în picioare, institut pe malul Dâmboviţei, nu poţi să ştergi aceste lucruri”, spune ultimul Cantacuzin. Bunica sa după mamă, pe nume Elena Băicoianu, soţia lui Constantin Cantacuzino, a trăit în Argeş până în anii 2000. În timpul regimului comunist a avut, lăsat spre folosinţă din conac, doar câteva sute de metri pătraţi de teren în jurul unei căsuţe. Când a fost ameninţată că va rămâne şi fără acel loc, nepotul său, Dinu Cantacuzino, tânăr inginer de petrol şi gaze, a decis să îi stea alături şi s-a mutat în Argeş, unde a învăţat să facă toate muncile câmpului, de la cosit fânul, la îngrijit caii şi muls vaca. „Bunica a fost bucuroasă că am venit în Argeş, că trăia singură aici. Pe de altă parte, eu am intrat în conflict cu părinţii, care visau să devin inginer petrolist. După cinci ani de fermier independent, mi s-a atras atenţia că sunt un element negativ, neîncadrat în societate şi s-a ivit un post de operator extracţie. Şi am lucrat până în 99”, spune el.

Ultimul cantacuzin îi seamănă la furie marelui domnitor

Dinu Cantacuzino povesteşte şi despre latura maternă a familiei, care urcă până Lambru  Vasilescu, fost proprietar al Hanului Maniuc, şi felul cum aceasta a ajuns în posesia cantacuzinilor. „Labru Vasilescu a avut o fată, Aurelia, care s-a măritat cu Alexandru Băicoianu, care a avut-o pe Cleopatra. Cleopatra – pe bunica mea şi aşa a ajuns Hanul Manuc la noi în familie. Şi locul asta era al Cleopatrei Băicoianu, care era o femeie extraordinară. Străbunica. Ea a locuit aici, în Argeş. Casa nu mai există, era sus pe deal, dar a fost demolată”, povesteşte Constantin Cantacuzino. Cât despre faimosul săi înaintaş, domnitorul Şerban Cantacuzino, ultimul cantacuzin în viaţă crede că îi moşteneşte, la distanţă de sute de ani, o parte din trăsături. „Tot timpul am o independenţă, am crezut că pot să fac totul singur. Eu sunt calm de felul meu, înghit multe, dar există un moment în care furia mea depăşeşte orice imaginaţie, lucru care îl avea şi domnitorul Şerban Cantacuziono, atunci când se înfuria pe supuşi”, spune Dinu.
Nu vrea să intre în politică, deşi i s-a propus şi preferă să lupte în continuare pentru a reda moştenirii familiei strălucirea de altădată.