ISTORIA PE DOUĂ ROŢI În anii dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, „banalele” biciclete erau înmatriculate precum maşinile, iar posesorii trebuiau să plătească impozit la stat. Bicicleta a fost inventată în Europa secolului 19 de către baronul german Karl Drais. Nu la mult timp după această dată, vehiculul pe două roţi a ajuns şi în România.
Documentele din Arhivele Judeţene arată că, înainte de 1940, pe drumurile Argeşului „convieţuiau” trăsuri, automobile, dar şi biciclete, iar elementul inedit constă în faptul că acestea din urmă aveau un regim asemănător maşinilor: erau înscrise în circulaţie, cu număr de înmatriculare, se tranzacţionau cu acte de vânzare-cumpărare şi aveau nevoie de inspecţii tehnice. În plus, se plătea şi impozit pentru ele.
La 31 decembrie 1939, după cum arată un act oficial al Poliţiei Piteşti, pe drumurile judeţului circulau, în total, 680 de biciclete înmatriculate. În Piteşti erau 185, în Curtea de Argeş – 42, comuna Prundu – 28, Costeşti – 6, Căteasca – 19, Mozăceni – 25, Păduroiu – 19 şi lista continuă. Evidenţa posesorilor şi raportarea către Poliţia Piteşti, Biroul Circulaţie era obligaţia posturilor comunale ale Legiunii de Jandarmi.
Opel, Jean Louvier sau Wanderer se numărau printre mărcile preferate de bicicliştii argeşeni
Cele mai vechi documente din depozitele Direcţiei Judeţene Argeş a Arhivelor Naţionale referitoare la circulaţia bicicletelor pe drumurile publice sunt din anii 1937 şi 1938, fiind găsite în fondul Poliţiei Piteşti. Cele mai multe sunt cereri de înmatriculare a bicicletelor şi de acordare a numerelor de circulaţie. Iată şi cum se întocmea un asemenea document, care era adresat Poliţiei.
Domnule Şef,
Subsemnatul, Plot. Major, Stan Constantin din Piteşti, str Negru Vodă n.72, cu onoare vă rog să binevoiţi a înmatricula bicicleta proprietatea subsemnatului, marca „Opel”, seria 1.307.983, eliberându-mi-se cuvenita foaie de circulaţie şi n. de ordine.
Anexez recipisa de plata taxei comunale. Cu stimă, …
Nu numai particularii argeşeni erau proprietari de biciclete, ci şi firmele sau instituţiile statului, care îşi trimiteau oamenii la treabă pe două roţi. Astfel, în arhivă se regăseşte cererea firmei „Fraţii Iuga”, un atelier de pe strada Lahovari, specializat în fierărie brută şi lucrată, en-gros şi en-detail, prin care solicită Poliţiei acordarea unui număr de ordine pentru o bicicletă marca „Wanderer Continental”.
Funcţionarii statului care erau dotaţi cu biciclete, precum gardienii publici, poştaşii sau inspectorii sanitari, beneficiau şi de scutiri de taxă.
Domnule Şef,
Cu respect vă rog să bine voiţi a-mi aproba un număr de ordine pentru bicicleta ce o posed Marca Derbo Sorio, N. 304366 pe care o întrebuinţez în interesul serviciului şi tot odată vă rog a interveni pe lângă Primăria Oraşului Piteşti pentru a fi scutit de taxă.
Supus la ordin,
Gardian Public, Gruianu Gheorghe
Şi „radierea” din circulaţie se făcea în mod obligatoriu oficial, demonstrând în ce fel s-a schimbat proprietatea asupra bicicletei.
Domnule Şef,
Subsemnatul Costel Ionescu, din Piteşti, str. Şerban Vodă, N. 83, cu onoare vă rog să bine voiţi a dispune ştergerea din circulaţie a bicicletei mele marca Jean Louvier, N. 363054 întru cât am vândut-o D-lui I I Bondoc din Piteşti str. Târgu din Vale, ce urmează a o înscrie.
Cu stimă, Costel Ionescu
Taxa de bicicletă se plătea la Primărie şi valora 100 de lei, atât în 1937, cât şi în 1940, după cum reiese din documentele de arhivă, ea nefiind mărită în acest interval. La dosarele de arhivă se păstrează multe recipise de plată a acestui impozit, pe diferite nume şi adrese, nu numai din Piteşti, dar şi din comunele judeţului. Ca şi în zilele noastre, nu toată lumea îşi permitea o bicicletă nouă, vânzările şi cumpărările „second-hand” fiind frecvente. Cei care aveau însă dare de mână le puteau achiziţiona de la magazine specializate: „Atelierul Mecanic Petre Năstăsescu” sau „D. Marinescu, Magazin Electro-Tehnic”.
Preţul unei biciclete varia în funcţie de marcă şi de ţara de provenienţă, toate fiind, la acea vreme, din import, adică din Franţa, Belgia, Austria sau Germania, fiindcă în România nu exista o astfel de fabrică. O bicicletă mai ieftină costa 3.300 lei, dar, în funcţie de accesorii, putea urca la 4.220 sau chiar 5.500 de lei. Printre mărcile vremii se numărau „Opel”, „Jean Louvier”, „Wanderer”, „Neumann”, „Apolo”, „E.F” (Belgia) sau „Olimpia”.
