O LECŢIE DE VIAŢĂ IMPRESIONANTĂ În iunie 2005, explozia unei butelii de la un dozator de bere din Parcul Ştrand lăsa o tânără din Piteşti, de 21 de ani, fără ambele picioare. După o luptă crâncenă cu propriul destin, azi este o mamă fericită. La 8 ani distanţă de la tragicul accident, Mădălina Stănculescu şi-a publicat pe contul de Facebook o declaraţie emoţionantă, un Crez în variantă proprie, în acelaşi timp un exemplu şi un fel de manual de supravieţuire pentru toţi cei care, la un moment dat în viaţă, s-au transformat din oameni obişnuiţi în persoane cu dizabilităţi.

„Atunci când începusem să cred că toate se vor aranja în viaţa mea, că îmi voi crea o familie, că voi fi alături de oamenii pe care îi iubesc, a venit ziua de 4 iunie. Prezenţa mea la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit, mi-a adus handicapul cu care trăiesc şi astăzi: am rămas fără ambele picioare în câteva fracţiuni de secundă! Ţipete, lacrimi şi promisiuni sunt lucrurile pe care mi le aduc aminte din primele clipe de după accident. Eram o puştoaică de 21 de ani care rămăsese fără ambele picioare, căreia tatăl ei îi promitea că o va face ca nouă, căreia sora ei nu concepea să îi spună că nu mai are picioare, la care toată lumea intra cu lacrimile împreunându-se sub barbă, pe când ea zâmbea ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De multe ori chiar şi eu mă întreb de unde am avut puterea să trec peste tragedia asta, dar tot eu îmi răspund că Dumnezeu a fost cel care mi-a dat putere, dragostea faţă de familia mea, dorinţa ca ei să nu mă vadă suferind şi marea dorinţă de a demonstra lumii şi mie că se poate, dacă vrei, că aproape orice e posibil! E posibil să înveţi să mergi din nou la 21 de ani, e posibil să te târăşti ca bebeluşii când situaţia te obligă, să accepţi vorbele nevinovate ale copiilor care îţi spun râzând că tu nu ai picioare. E posibil să accepţi privirile oamenilor care văd că ai venit la plajă ajutându-te de o cârjă, iar mai apoi uimirea lor când cineva te ia în braţe ca să poţi intra în apă, e posibil orice, dacă îţi doreşti cu adevărat! E un joc continuu al sentimentelor de mândrie şi ruşine, mândrie că pot, ruşine că şchiopătez. Accidentul şi noua mea situaţie mi-au resetat priorităţile, probabil şi nevoile. Când ai tot ce îţi trebuie, se întâmplă să vrei din ce în ce mai mult: o casă mai mare, o maşină mai frumoasă sau excursii exotice. Niciodată nu te gândeşti că vrei sănătate. Şi vine un moment când îţi dai seama că toţi banii din lume nu îţi pot reda sănătatea. Şi că viaţa trebuie trăită din plin în orice moment, pentru că, de fapt, nu ştii dacă în secunda următoare vei mai fi în viaţă. Aşa că da, poate că ceea ce am câştigat în urma accidentului este dorinţa de a profita de fiecare clipă, de a face din fiecare zi o sărbătoare.
Mi-am spus că, dacă am putut să mă ridic de jos şi să merg mai departe, de ce nu aş putea să fiu şi mamă? Şi da, sunt şi mamă, o mamă singură, uneori puternică, alteori vulnerabilă, uneori optimistă, alteori deprimată. Îmi amintesc cum îmi era frică în primele zile să-mi iau copilul în braţe căci era prea mic, îmi amintesc că eram o femeie care îşi vedea tot universul în persoana aia micuţă pe care o strângea la piept, o mamă care a învăţat să meargă a treia oară alături de copilul ei. Sunt o persoană norocoasă, căci am avut alături întreaga familie, iar ei m-au susţinut în orice decizie, chiar dacă uneori am dat greş!”.

„Mai grav decât să fii handicapat locomotor este să fii handicapat sufleteşte!!!!”

Povestea Mădălinei Stănculescu este una despre curaj, hotărâre, decizie, perseverenţă, lipsă de inhibiţii… Despre cum poţi învinge orice şi cum poţi reuşi să faci tot ce îţi propui, despre cum se trăieşte cu adevărat această viaţă, fără scuze şi fără încercări de a trişa… „Azi am făcut 8 ani! 8 ani de când mi-am pierdut picioarele, dar nu şi DEMNITATEA!!!! 8 ani în care am învăţat să fiu mamă, femeie şi prietenă. În care am învăţat să accept anumite lucruri până la un nivel, dar să nu mă înjosesc ca om, să nu accept să mă prefac că nu iubesc, că nu sunt geloasă sau că nu-mi pasă, doar ca cel de lângă mine să se simtă mai bărbat! … Mai grav decât să fii handicapat locomotor este să fii handicapat sufleteşte!!!! Îmi pun picioare de fier şi merg înainte!!!”.

Comments

comments

DISTRIBUIȚI