SACRIFICIU Serviciul de Ambulanţă Argeş a fost solicitat de aproape 5.800 de ori în fiecare lună a acestui an. Un apel este preluat în 3 secunde şi la un caz se pleacă în maximum un minut şi jumătate.

„Pe mine mă mai impresionează când văd pe stradă un copil pe care ştiu că l-am dus critic la Bucureşti, neştiind dacă va supravieţui”

73.000 de apeluri de urgenţă şi circa 100.000 de pacienţi cărora li s-a acordat ajutor de specialitate, unora salvându-li-se chiar viaţa, cam acesta este bilanţul pe 2011 al Serviciului de Ambulanţă Argeş! Aproape 14.000 de transporturi de pacienţi către Bucureşti, între spitale sau către centrele de dializă şi alte unităţi specializate. Prezenţi 24 de ore din 24, cu 28 de medici, 150 de asistenţi şi 150 de ambulanţieri şi şoferi care şi-au riscat, de multe ori, propria viaţă, alergând pe şosele pentru a salva viaţa altora. Lucrând de multe ori în stres, supraaglomeraţi, cu resurse limitate, cu salarii tăiate şi familii aşteptându-i acasă, pentru că o intervenţie la care răspund poate dura cu mult peste programul de lucru scris pe hârtie, oamenii de pe Ambulanţă au fost, şi în acest an, cu adevărat eroi. Fără să se plângă, fără să comenteze, şi-au văzut de muncă, salvând vieţi. „Până în 15 decembrie, am contabilizat fix 70.330 de apeluri. Anul acesta am avut o medie de aproximativ 5.800 de urgenţe rezolvate pe lună! În total, pe an, vom depăşi 73.000 de apeluri. La noi, după ce se răspunde la 112, apelul ajunge în maximum 3 secunde, iar de plecat din staţie, cu excepţia momentelor în care chiar nu avem maşină în parc, echipajul este gata de plecare în cel mult un minut şi jumătate! Deşi avem oameni puţini pentru câte apeluri avem de preluat şi la câte urgenţe răspundem, nu am avut reclamaţii. Ne-ar mai trebui cel puţin 10-12 asistenţi şi şoferi şi măcar vreo 5 doctori! Dar asta este, ne descurcăm cu ce avem. Şi lucrăm, nu stăm. Un lucru bun, anul acesta este însă că ministerul ne-a mai trimis patru ambulanţe noi”, spune Dan Gabriel Popa, managerul Ambulanţei.
Pentru anul ce vine, conducerea are planuri destul de mari, printre care şi construirea unei piste de aterizare pentru elicopterele SMURD, chiar în curtea unităţii. „Avem documentaţia gata, e aprobată, mai rămâne doar să vedem cum facem rost de bani. Nu ştiu încă la ce preţ s-ar putea ridica, dar bănuiesc că nu ar fi o avere. Noi sperăm să o putem realiza. Ar fi foarte bine pentru pacienţii care necesită transport cu elicopterul să nu îi mai ducem cu ambulanţa până la stadion, să pierdem astfel timp şi să îi supunem unor riscuri ce ar putea fi evitate”, speră dr. Popa.    

„Cea mai grea parte este până ajungi la caz, când nu ştii ce te va aştepta”

Dincolo de cifrele statistice, munca oamenilor de la Ambulanţă e cu atât mai de apreciat cu cât implică şi mari sacrificii personale. Cristina Nicolescu este medic coordonator al Staţiei Piteşti şi, după 6 ani de muncă în Urgenţă, spune că cel mai greu nu îi este ei, fiindcă s-a obişnuit chiar şi cu moartea, ci copiilor săi. „Noi avem ture de 12 ore, dar niciodată nu putem pleca la fix. La noi nu există aşa ceva. Dacă ai apucat să răspunzi la urgenţă cu 5 minute înainte de a ieşi din tură, poţi să te întorci şi după câteva ore, dacă e un accident sau transporţi un pacient critic la Bucureşti. Şi familia înţelege, în parte, acest lucru, dar copiii mei mă întreabă uneori dacă mai dorm cu ei acasă. Tot copiii, deşi nu sunt ai mei, mă impresionează cel mai mult în intervenţii. Mai ales pentru că, în cazul lor, din cauza staturii mici, traumatismele sunt în zona toracelui şi a capului, adică unde e mai rău! Adulţii, la un accident mai puţin grav, sunt loviţi la picioare sau bazin.
E dificil să faci o asemenea muncă. Un medic are cel puţin 70 de intervenţii într-o lună. Şi unele sunt foarte urâte. Cea mai grea parte este cea până ajungi la caz, când nu ştii ce te va aştepta, comunici cu colegii prin staţie, îţi faci planuri şi te gândeşti că e posibil orice. Plus că pe drum trebuie să ai grijă şi de maşină şi de echipament, să le ai în bună stare când ajungi la caz, ceea ce, pe unele dintre drumurile noastre, e cam dificil. Există însă şi părţi frumoase în meseria asta. Naşterile la care asistăm uneori sunt printre aceste momente deosebite. Iar pe mine mă mai impresionează când văd uneori pe stradă câte un copil pe care ştiu că l-am dus critic la Bucureşti, neştiind dacă va supravieţui sau nu, iar acum îl regăsesc sănătos”, spune doctoriţa Nicolescu.

Comments

comments

DISTRIBUIȚI