Fosta soție a artistului Ioan Gyuri Pascu, Daniela Marin, a postat pe blogul său o amplă relatare despre ultimele zile din viaţa acestuia şi, mai ales, despre ce s-a întâmplat în fatidica noapte a dispariţiei lui.

Ea a răspuns, indirect, unor întrebări legate de discuţiile şi acuzaţiile apărute ulterior, printre care şi acelea că doctoriţa de pe prima ambulanţă a greşit diagnosticul. 

Iată câteva fragmente din lunga sa confesiune.

“Mi-am zis că trebuie să aştept cele 40 de zile în care sufletul eliberat din corp încă mai are lucruri de rezolvat. Pentru el, pentru sufletul lui, s-aştept. Şi poate şi să-mi găsesc o stare mai… de mijloc. Până acum m-am perindat prin multe stări, dar cel mai greu este să fii între apatie şi furie. Tot mai bună furia, vorba lui David Hawkins, pentru că îţi dă oarece putere, cât să nu te prelingi în moarte. Cred că revolta asta mi-a tot dat putere zilele astea până când l-am auzit vorbind pe cel de-al doilea preot, la înmormântare…

Spiritul Gyuri n-a murit. S-a eliberat! Asta aş vrea să fie clar tuturor. Da! S-a eliberat din urâtul ăsta pe care-l menţinem cu toţii în viaţa zilelor noastre. Din minciuna asta continuă, din lupta asta perfidă, din competiţia acerbă şi absurdă în care vă învăţaţi unul pe altul să “reuşiţi”, să “trăiţi bine”. Din mâlul pe care-l îngroaşă şi televiziunile şi toate chestiile astea media. Până când? Cât? Cât mai îndură românii care mai au bun simţ, care îşi amintesc ce înseamnă decenţa, care nu s-au lăsat târâţi în clevetire, în bârfe şi mizerii, în jocurile politice, în diabolice planuri de obţinere a “succesului”, ori a “puterii”, a “renumelui”… Voi chiar nu-nţelegeţi că nu mai aveţi mult până când toate spiritele înalte vă vor părăsi tocmai pentru că nu le vreţi? Pentru că nu le recunoaşteţi? Pentru că aveţi tot felul de … idei în cap şi nu vă permiteţi să fiţi sinceri, absolut sinceri cu voi înşivă?… Voi chiar credeţi că în marea sa iubire Maica Domnului vă va îngădui orice doar pentru că ŢARA asta este atât de frumoasă, pentru că-I este atât de dragă?… Chiar nu vedeţi că v-aţi apropiat de marginea prăpastiei?…

Striga şi Gyuri, ca în pustiu…

Da, Gyuri era obosit, din ce în ce mai obosit de drumurile prin ţară pe la concertele stabilite de Teo cu toate că Gyuri îi tot spunea: “Măi, Teo, tu nu-nţelegi c-am obosit, că sunt un om bolnav, că nu mai pot aşa, să fug dintr-o localitate în alta, şi să şi cânt?”  Treaba asta aproape că devenise o anecdotă printre colegii de la Take, Ianke şi Cadâr. Dacă suna telefonul lui Gyuri, urma şi replica: “Ia să vezi că iar mă sună Teo să-mi spună că mi-a mai pus o cântare, două, trei!” Şi eu îl întrebam: De ce nu-i spui să nu mai facă asta? Sau de ce nu i-o faci o dată şi să nu te duci la cântare?” “Cum să fac aşa ceva? Nu pot să fac asta publicului! Dar o să-i spun că gata, din toamnă nu mai cânt cu ei!…

Spiritul lui Gyuri nici nu are de gând să moară pentru că nu poate muri! Pentru că spiritul nu moare! Că nu-l mai vedeţi voi jucând, de parcă l-aţi fi văzut în ultimii ani, că nu mai aveţi la ce spectacole Distractis să mergeţi, de parcă aţi fi mers acum un an… În Bucureşti, dintre miile alea de fani care-i tot întrebau “când mai faceţi un spectacol? Ne e tare dor de voi!”… unde au fost aceia în sala semi-goală la unul din cele trei spectacole? Când Gyuri a vândut el însuşi bilete, nu vi s-a părut ciudat? Nu vi s-a părut ciudat că una spuneţi, şi alta faceţi? Ce fel de creştini sunteţi voi?… De ce îi mai întrebaţi pe artişti când au următorul spectacol? Doar ca să mimaţi interesul apoi să faceţi fotografii pe care să le vindeţi la presă pe 100 de lei maximum?…  Cum şi-a arătat marea iubire acest  public? Neducându-se la concertele şi spectacolele lui Gyuri, omul?… Sau între timp, dacă nu mai era “vedetă de televiziune” nu mai conta?… 

Nu există “nefiinţă”, nici “trecere în nefiinţă”

Marţi dimineaţă, la IML, când l-am pupat şi l-am mângâiat, privindu-i zâmbetul şi fruntea senină, întrebându-l din nou de ce mi-a făcut-o şi pe asta, am simţit că parcă se-ncălzea sub mângâierea mea. Apoi, parc-ar fi turnat în mine o putere, o incredibilă putere s-a născut în mine auzindu-i vocea: “Tu ai uitat? Eu n-am murit şi nici n-am de gând să mor vreodată! Ce, eu sunt doar ăsta?” adică trupul la care mă uitam… Şi-apoi am înţeles că trebuie să fac ceea ce el îşi dorea, nu ceea ce lumea se aştepta sau îşi dorea. De obicei, noi nu facem pentru ei, cei care stau într-o cutie pe o masă, ci facem tot pentru noi. Noi, ăştia care continuăm să ne purtăm în trupuri, ne plângem nouă de milă şi de frică. Dacă aş fi putut aduce un cor de gospel din America, asta i-ar fi plăcut, da. Dar am clacat! Pentru prima oară în viaţa mea, nu am mai fost eu calul de bătaie, omul de nădejde şi omul puternic care să le rezolve pe toate. Am clacat şi gata! Şi dacă n-ar fi fost prieteni în jurul meu…  Mi-ar fi plăcut să-mi fi transmis mai multe, nu doar să-i pun muzica lui acolo, la capelă. Că, cine ştie, măcar atunci, în ultimele ceasuri, oamenii vor asculta cu atenţie, iar cuvintele cântecelor lui, adevărate mărturisiri sau spovedanii, i-ar fi ajutat să înţeleagă că n-a fost niciun comic, aşa cum afirma cu ani în urmă o doamnă de la TVR care, ascultându-i piesa în preselecţia pentru Eurovision a avut de obiectat: “Da’ ce facem aici? Acuma şi comicii compun muzică?” N-a uitat şi nici eu n-am uitat asta. A fost dureros, cu-atât mai mult cu cât el începuse activitatea artistică prin a compune şi a cânta muzica lui. N-a fost nici măscărici, aşa cum i-a spus altcineva. Şi nici doar “ăla mic, cu barbă, de la Divertis!” Chiar dacă oamenilor aşa le place, să te închidă în patru scânduri şi să-ţi pună o singură etichetă, ca să le fie lor bine, să le fie lor comod şi confortabil…

Oameni buni, înţelegeţi odată că spiritul nu moare, că nu există “nefiinţă”, nici “trecere în nefiinţă”, înţelegeţi că prin acest ritual omul, corpul care a trăit atât cât a trăit, trebuie onorat pentru ceea ce a făcut, ce a fost el, iar sufletul trebuie să fie uşor ca să se înalţe liniştit la locul lui! Cum onorezi omul dacă nu-ţi pasă de ce i-a păsat lui? Dacă nu-i cânţi ce i-a plăcut lui, dacă nu oferi mâncarea ce-i plăcea lui… îl onorezi în fanfaronada propriilor tale plăceri? …

Puterea pe care a pus-o în mine spiritul lui acolo, la IML, aceea m-a ţinut aproape întreaga zi de marţi. Şi-am spus şi prietenilor, oamenilor sinceri şi curaţi care-au venit la Capela Bellu, le-am spus cuvintele lui, şi le-am spus că nu e adevărat că a murit, că este foarte bine şi foarte prezent. Că-şi râde de ce vede şi-mi aminteşte cum vorbeam despre fanfaronada şi circul pe care-l face presa, cum se foloseşte de orice ocazie ca să mai murdărească puţin minţile oamenilor, cum se agaţă de orice subiect fără niciun strop de decenţă, integritate şi profesionalism. Aceeaşi presă care, din aceeaşi lipsă de profesionalism a scris că Gyuri s-ar fi retras din activitatea artistică, aceeaşi presă care n-a scris vreodată un cuvânt despre ultimele sale albume sau cărţi sau concerte sau spectacole de teatru…

Gyuri suferea pentru nedreptate şi pentru mizeria asta în care sunt ţinuţi românii

De mulţi ani sau poate de tot de atâţia ani de când îl ştiu eu, Gyuri suferea pentru nedreptate şi pentru mizeria asta în care sunt ţinuţi românii. (Poate că e la fel de valabil pentru toate popoarele, dar noi aici ne-am născut, nu?) Nu suporta minciuna, ipocrizia, făţărnicia, nu voia să accepte că “aşa e lumea” sau că “aşa se face” atâta vreme cât acest “aşa e” nu era bine deloc. Nu-i plăceau tiparele şi meme-le, şi modele şi etichetările, nici falsul patriotism sau absenţa verticalităţii coloanei vertebrale româneşti. Singura coloană dreaptă pare aceea a lui Brâncuşi. Nu înţelegea de ce trebuie să ne autoîngrădim în dogmele preluate dintr-un timp trecut, de ce nu putem privi cu seninătatea copilului, prezentul, de ce nu ne putem privi drept în ochi şi să ne spunem adevărul fără teamă. Desigur că aceste lucruri i-au devenit mai clare odată cu conştientizarea spirituală, dar cred că erau acolo, în el, dintotdeauna. De-atâtea ori mi-a spus: “Stai să vezi când oi muri! Atunci să vezi cum mă vor ridica în slăvi! Să vezi atunci cum se vor lăuda toţi că m-au cunoscut, că mi-au fost prieteni!” …

Primul accident vascular cerebral despre care au vuit toate ziarele, în decembrie 2010, punându-mi-l mie în cârcă, a fost provocat tot de un “ziarist”. Un individ care l-a urmărit pe Gyuri ore întregi, fotografiindu-l împreună cu o prietenă pe care o ajuta, conducând-o cu maşina pe unde avea ea treburi. După aceea, a venit acasă unde urma să repete cu copiii pentru preselecţia de la Românii au talent. Ajuns în faţa porţii, s-a dat jos din maşină şi s-a auzit strigat: “Domnul Pascu!” A întors capul şi a văzut un individ destul de înalt, cu aparat foto,  care a continuat să-i spună cuvinte de genul: “Vreau să vă întreb: aveţi o nouă iubită? Am văzut c-aţi plimbat-o peste tot.” Întâi a încercat să se abţină, spunând lucruri mai puţin vulgare, dar când şi-a dat seama că fusese urmărit şi fotografiat toată ziua, şi mai ales după ce l-a auzit pe-acel individ spunând “După ce v-aţi plimbat toată ziua cu noua iubită acum veniţi la fosta soţie?” Gyuri a explodat. L-am auzit înjurând şi ţipând, aşa că am ieşit rapid din casă.  Sperietura mea n-avea legătură cu ţipetele sau cuvintele lui, ci cu faţa colorată într-un fel în care nu mai văzusem în viaţa mea. Un fel de roşu vânăt. L-am luat de braţ, l-am tras înspre casă, am reuşit să-l aşez pe canapea, l-am rugat să se liniştească, i-am dat apă… Mi-a spus ce declanşase această explozie de furie, şi-n timpul ăsta nu-mi doream decât să-l văd revenindu-şi la o culoare normală. Imediat l-a pocnit o durere de cap îngrozitoare. Evident, n-a vrut nici să-l duc la spital, nici să chem salvarea. “Lasă-mă-n pace! Lasă-mă să-mi revin!” …

Cine l-a cunoscut îndeaproape ştie sigur cum reacţiona el când auzea de medici, de spitale…

Dar de-atunci nici că l-a mai convins cineva să meargă la vreun control, nici la neurologie, nici la cardiologie, nici măcar să-şi facă obligatoriile analize de sânge. De fapt, dacă mă gândesc bine, în afară de analizele obligatorii făcute în 2003, pentru că altfel nu ne înscria copilul la şcoală, omul ăsta a refuzat orice alt control sau analiză medicală până în 2010, când a fost accidentul vascular cerebral. Înainte de 2003, prin 1998 l-am rugat şi am ajuns să mă si cert cu el din acest motiv, iar în iulie 1999 i-am spus că dacă nu merge la doctor, cu mine a terminat-o. Nimic nu l-a convins. Mai teamă îi era să afle că are o problemă pe care oricum o bănuia, decât să traiască aşa, cum şi cât va putea. Încercări de a-l convinge au venit şi din partea altora, nu doar a mea. Dar asta a fost încăpăţânata sa alegere. Din acest motiv, niciun medic nu are nicio vină. El a făcut exact aşa cum a vrut. Desigur, dacă profesional vorbind a omis să mai facă ceva doctoriţa care a venit cu prima salvare, să se acţioneze în consecinţă… nu e treaba mea. Asta nu-l ajută pe Gyuri şi din păcate, părerea mea e că nu va ajuta pe nimeni altcineva decât pe doamna în cauză. Dar, când a venit dumneaei, Gyuri îşi revenise complet. Chiar am şi zis că e ca în sala de aşteptare la stomatologie când, de frică, nu te mai doare nimic. Nici măcar ceea ce denumea atac de panică nu a avut loc în prezenţa doamnei doctor. I-a explicat ce simţea, i-a răspuns la întrebări… Chiar mă uitam cu speranţă că atunci parcă uitase de panică complet. Şi după ce am condus-o la poartă şi-apoi m-am întors, Gyuri era bine. Am mai stat puţin şi-apoi l-am întrebat dacă nu vrea să meargă să se întindă în pat. A zis că da, şi spre uimirea mea s-a ridicat cu uşurinţă în picioare, ba mai mult, a spus că nu vrea să meargă cu cârjele. Asta nu se mai întâmplase de mult prea multe zile. Mai exact din 13 septembrie, o zi în care cu 26 de ani în urmă murise mama mea. Nu ştiu dacă s-ar fi putut salva, nu ştiu dacă îşi dorea să fie salvat, chiar dacă, cu mare speranţă şi încredere aştepta să treacă noaptea ca să mergem a doua zi la Târgovişte, la acupunctură. Marea lui încredere era în acel tratament, şi singura problemă recunoscută, în afară de diabet şi de reducerea considerabilă a vederii era aceea cu piciorul. Cu toate că de la bun început l-am rugat să înţeleagă că trebuie să meargă şi la neurologie şi cardiologie, măcar pentru un control, chiar dacă urma să facă în continuare tratamentul de acupunctură, nu a vrut. După cum mi-a povestit ce se întâmplase cu piciorul, mie asta mi-a venit instantaneu în minte. Dar eu nu sunt medic. Şi nici n-am reuşit în toţi aceşti ani să-l conving vreodată să meargă la controale medicale. Nici eu, nici copilul nostru, nici prietena, nici nimeni. Îmi va trebui ceva timp să accept că până şi-n asta a făcut tot cum a vrut el. Acesta este adevărul.

Nu mi-aş dori să se folosească nimeni de Gyuri, nici pentru “rating”, nici politic, pentru nicio “înlocuire”. Pentru că asta e o mare greşeală în România ultimilor ani: oamenii trebuie puşi să muncească şi să-şi repare greşelile, nu doar înlocuiţi. Numai dacă se dovedesc realmente incapabili, atunci da. Numai că atâta vreme cât sunt numiţi politic, e clar de ce sunt şi schimbaţi precum şosetele murdare. În toate domeniile, dar mai ales la sănătate, agricultură, alimentaţie şi învăţământ, eu zic că ar trebui ca toţi angajaţii să fie apolitici. Pur şi simplu apolitici. Nu-mi place şi nu înţeleg prea bine cuvântul “technocrat”. Poate pentru că nu-mi surâde deloc ideea viitoarei civilizaţii semi-robotice în care tehnologia va fi mai presus de umanitate, în care umanul va fi segregat şi considerat sub-specie în faţa non-umanului condus şi construit de o grupare sau alta de “inteligenţe umane”. Dar consider apolitismul ca singură soluţie de curăţare a mizeriei în care au ajuns românii. Altfel ne vom uita în continuare la acelaşi jaf şi la aceeaşi continuă distrugere (dacă mai există ceva nejefuit), la aceeaşi ură şi separare între oameni care trăiesc în aceeaşi ţară şi vorbesc aceeaşi limbă. Oameni care n-au fost uniţi niciodată, chiar dacă Mihai Viteazul şi-a dat viaţa pentru asta. Graniţele celor trei ţări au rămas şi azi ca nişte răni adânci, ca nişte şanţuri în fiinţa poporului ăstuia.”

Comments

comments