INEDIT Şeful Inspectoratului pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Argeş, Cristian Cocea, a fost operat săptămâna trecută de pietre la fiere. Până aici, nimic deosebit. Numai că, om cu condei fin, şeful de la Cultură nu a putut sta departe de scris în perioada postoperatorie şi a ales să descrie experienţa spitalicească pe propriul blog. Iar ce a urmat a fost un articol impresionant şi foarte interesant, un articol care ar putea figura fără probleme ca parte a unui roman autobiografic de succes. Momentul anesteziei este descris special de Cristian Cocea. Încă o dovadă că şeful de la Cultură stăpâneşte arta scrisului ca la carte, totul, dublat de un umanism remarcabil: „Aştept cu interes momentul anesteziei generale, ca să experimentez stingerea conştiinţei. Oare va fi brusc, ca atunci când cazi în somn? Sau e un proces treptat, la care trebuie să contribui şi tu, cam ca Socrate plimbându-se prin celulă, ca să-şi facă efectul cucuta? Şi pe urmă? Există un „pe urmă”? Voi visa ceva? He, he, he… De fapt, mi-aş dori să ştiu ce e după moarte, nu? Iar momentul vine repede. Sunt flancat de două asistente, care mă iau de aripi şi mă poartă către sala de operaţie. În câteva momente sunt răstignit pe un dispozitiv metalic, curele de piele îmi prind încheieturile, anestezistul îmi spune că totul va fi bine, apoi simt o sondă urinară înfigându-se în vintre. Sunt indignat şi îi reproşez doctorului, dar decorul se schimbă într-o clipă. Am ajuns cumva la Reanimare, mi-e cald, mi-e bine. În clipa asta, lungă de o oră şi jumătate, s-a ascuns operaţia, mutarea, trezirea. Pentru mine a fost un continuum al conştiinţei. Niciun vis, nicio amintire. Problema vieţii de după moarte n-a fost rezolvată nici acum!”

„Mi-e frică să mă uit în oglindă, să văd cusăturile”

Cristian Cocea a fost impresionat pe bună dreptate şi de civilizaţia şi respectul de la Spitalul Militar, o civilizaţie care lipseşte, din păcate, în majoritatea covârşitoare a spitalelor din România. Şi asta nu e tot. Până şi drenul pe care îl poartă devine personaj în articolul emoţionant scris pe blogul său. „În romanul „Îngerul a strigat”, Fănuş Neagu are un personaj care, pe patul de spital, îşi invită prietenii să-i miroase … un tub care iese din stomac. Toţi se miră – miroase a Rai, a iarbă proaspăt cosită şi a rouă. Ajuns în Rezerva 13, am şi eu un dren, care umple cu sânge o punguţă, dar n-aş risca să o arăt nimănui, darămite s-o mai şi miroase! „Este ochiul meu în burta ta”, zice doctorul, şi n-am motive să mă îndoiesc. Cu ochiul după mine, mă plimb pe coridoarele Chirurgiei, ca umbra tatălui lui Hamlet pe zidurile Elsinorului. Şi nu sunt singurul strigoi – o populaţie întreagă de convalescenţi îşi târăşte picioarele de ici-colo, agăţându-se cu disperare de viaţă. Sau de amintirea ei. Bolgiile infernului sunt în saloane. Acolo e chinul, feţe trase, pământii, oameni de la ţară, care-şi strigă agonia în miez de noapte. Dar, peste toată suferinţa, se manifestă efortul vindecător, rutina medicală. De dimineaţa până seara. Şi peste noapte. Vizitele medicilor,  programul de medicaţie, ritualul luării temperaturii, injecţiile, calmantele, hrana. Aici n-am văzut pe nimeni să vină cu medicamentele de acasă, aici nu ţi se spune cât costă o branulă. Indiferent de starea socială a pacientului, îngrijirea medicală e la fel de atentă. Rigoare, calm, politeţe. Uşile secţiei se deschid cu cartelă, adio vizitatori gălăgioşi, adio paporniţe cu mâncare ce se strică lent, împuţind aerul. Ordo ab Chao”.
Şi cusăturile de după operaţie au loc în istorisirea experienţei postoperatorii: „Mi-e frică să mă uit în oglindă, să văd cusăturile. Mi se pare că, dacă nu le bag în seamă, or să se vindece şi or să dispară. Nu e aşa. Îmi iau inima în dinţi şi mă privesc. Aştept să văd ceva, ca un câmp de luptă, sfâşiat de obuze. Oricum, n-am fost niciodată îndrăgostit de felul cum arăt. Numai că…Cea mai mare cicatrice e în capul pieptului, pe unde mi s-au scos bolovanii din fiere. Celelalte sunt insignifiante, probabil nici nu se vor observa. Şi eu care mă pregătisem să scriu, emfatic: „Voi purta o cruce, tot timpul!”. He, he… De fapt s-a adeverit vorba doctorului Radu: „Ce crezi, băh, ziaristule, că io am chef să cos la tine ca la palton?”.

Comments

comments

DISTRIBUIȚI