Obiceiul Căluşului a fost de-a lungul timpului amplu analizat si discutat. Trăsăturile sale definitorii: dans ritual complex cu valenţe legate de fertilitate si vindecare, drama rituală, au fost reliefate in mod constant. Adeseori, in studiul acestui obicei s-a ţinut seama mai mult de forma lui exterioara, decât de sensul lui, de rostul pe care îl are în viaţa colectivitaţii, de funcţie. Nu se poate neglija nici viaţa reală a obiceiului, studierea lui în ansamblul vieţii sociale. Sistematic cercetătorii au trecut cu vederea însa faptul că obiceiul Căluşului este performat de un grup de oameni, care la rândul lor făceau parte dintr-o comunitate mai vastă, si îşi exprimau în acest mod credinţe apărute din anumite necesităti cotidiene.
Orice examinare ştiintifică ce îşi propune să stabilească principiile de bază care guvernează ceata, trebuie realizată în cadrul vieţii reale a comunitaţii care a generat-o. În cele ce urmează voi prezenta, pe scurt, semnificaţia şi funcţionalitatea actelor rituale de vindecare, de recuperare a celor afectaţi de forţele malefice reprezentate de iele.
Încă din Evul Mediu, obiceiul Căluşului a uimit prin măiestria dansului şi frumuseţea costumaţiei, fiind recunoscuţi ca emblemă şi nota distinctivă a românilor. În secolele trecute, Căluşul a fost atestat în toate spaţiile locuite de români. Deşi regăsit în toate teritoriile locuite de români, geografia acestui obicei arată varietate de la o regiune la alta şi de la un secol la altul.
Conducătorul cetei, vătaful, este cel care conduce şi supraveghează întrega ceremonie. Era recunoscut ca cel mai bun jucător “jucătorul cel mai iute de picior era ales vătaf”. Odată ales, vătaful devenea un personaj sacru, respectat şi temut, considerându-se că are o “putere magică asupra Calusarilor”. Acesta trebuie să fie un bărbat cu calitaţi şi virtuţi morale şi de caracter deosebite, familiarizat cu toate Tainele Căluşului, cunoscător al descântecelor, farmecelor şi vrăjilor pe care nu are voie să le dezvăluie nimănui, decât viitorului vătaf. Transmiterea poziţiei se face de la vătaf la vătaf, constituind în sine o formă de moştenire. Respectul si autoritatea indiscutabilă a vătafului se prelungeşte, în forme diferite, în comunitate şi după ultima secvenţă ceremonială, Spartul Calusului.
Celălalt personaj de prima importanţă în ceată este Mutul Căluşului considerat de Ion Ghinoiu drept un substitut al divinităţii cabaline.
În unele regiuni este considerat adevarată “căpetenie a Căluşului” (Humele, jud. Arges). Bărbatul care joacă acest rol nu este ales, ci se impune prin calităţi excepţionale de dansator, artist, acrobat. În timpul jocului îi este interzis să vorbească. Nerespectarea acestei interdicţii se pedepseşte aspru, în trecut, uneori, se ajungea chiar la omorârea de catre cei din ceata a persoanei care juca acest rol (Leordeni – Muscel). Autoritatea Mutului care provine din sacralitatea sa ridicată se manifestă la nivelul cetei şi al obştei sătesti pe parcursul întregului an, însa cu deosebire în perioada Rusaliilor. În ansamblul manifestărilor tradiţonale româneşti, Căluşul cuprinde elemente specifice cu conotaţii distincte, fapt care-i conferă o pozitie unică. Scenariul ritualului cuprinde trei secvenţe semnificative, în care relaţiile dintre interpreţi (caluşari) şi colectivitate diferă.
Astfel, secvenţa de început, Ridicarea Steagului – Jurământul şi cea finală Spargerea Căluşului se desfăşoară în cadrul restrâns al cetei. Aceste părti ale ritualului sunt înconjurate de mister, sătenilor fiindu-le interzisa participarea, de teamă că ar atrage spiritele malefice. Secventa mediană, Jocul Căluşului a avut şi are drept cadru de manifestare satul, “scena” pe care ceata evoluează şi intra în relatie cu colectivitatea.
Dacă privim însa admiterea în grupul restrâns al Căluşarilor prin prisma secvenţelor ceremoniale care consfiinţesc acest fapt, Ridicarea Steagului şi Jurământul, sesizăm faptul că este în primul rând vorba de o initiere a noilor membrii. Înainte de ceremonie participanţii sunt profani. Ei trebuie să-şi schimbe starea. Pentru aceasta, sunt necesare rituri care să-i introducă în lumea sacră, începea imersiunea omului în timpul sacru al sărbătorii, după cum remarcă Mircea Eliade.
Profanul este pregătit pentru actul sacru, rupt de viaţa comună şi introdus pas cu pas în lumea sacră a zeilor. Acest aspect este reliefat şi de vătaful din satul Stolnici-Argeș: “Nu există alt joc, asemeni Căluşului în afară de cel al Şoimanelor. Mulţi ar vrea să joace acest joc, dar ei nu pot să-l învete şi asta pentru că jocul este legat de Şoimane”.
Ridicarea Steagului, Jurământul, ca şi Spargerea Căluşului au loc obligatoriu în zone liminale de spatiu şi timp. Pe când ziua se transformă în noapte, Căluşarii merg la o măgura de la marginea satului sau la marginea unui râu, spaţii unde vor întalni puterea supranaturală şi ei înşişi se vor transforma în supraoameni. Drumurile lor în zone de frontieră îi separă pe Căluşari de ceilalţi oameni, îi definesc ca grup ezoteric. Ca atare, toate actele rituale ce servesc pentru a-i distinge pe Căluşari de oamenii de rand se desfăşoara în spaţii neobişnuite.
- Francu si G. Candrea arată că la moţi vătaful plecă cu căluşarii pentru a depune jurământul “peste nouă hotare”. El lua apa din “nouă izvoare” şi, oprindu-se la răscruci, îl lega pe fiecare sub genunchi cu două curele de clopoţei. De asemenea, îi lega peste braţe, mai sus de coate, cu panglici.
Căluşarii formau apoi un cerc, se rugau Irodeşii, patroanei lor, să-i ajute în timpul jocului, vătaful îi ştropea cu apă luată din nouă izvoare, ciocneau apoi de trei ori beţele si porneau întai spre apus, apoi spre răsărit. Printr-un contact repetat cu un simbol al puterii supranaturale, Steagul Căluşului, Căluşarii sunt introduşi treptat în lumea supranaturală. Ei consideră că dacă steagul, înaltat în public (semn al puterii falice), cade, îşi pierd puterile şi vor fi supuşi dominării de către iele.
După descrierea lui R. Wolfram se poate sesiza că steagul nu este o simplă insignă, ci o insignă rituală care reprezintă ritualitatea întregii cete, căreia îi conferă puterea de a acţiona ritual asupra reprezentărilor mitologice. În perioada desfăşurării obiceiului, Căluşarii vieţuiau laolaltă, izolaţi şi sub stricta supraveghere a Vătafului. Ei nu mai sunt priviti ca indivizi distincti, asa cum sunt in viata cotidiana, statutul lor supranatural egalizându-i. Legǎturile dintre ei presupun o stare de fraţie “s-au legat fraţi juraţi” . Cu excepţia vǎtafului şi a mutului care acţioneaza individual, cǎluşarii sunt cel puţin câte doi, împreuna zi şi noapte. Dacǎ aceastǎ prescripţie ritual ar fi încǎlcatǎ, vinovatul ar fi pocit de zâne şi ar muri. Acest fapt este accentuat “pentru cǎ vindecarea sǎ fie eficientǎ, ei trebuie sǎ fie perechi”.
- Cantemir remarca despre Cǎluşari cǎ ei nu dorm decât sub acoperişul bisericilor, “cǎci este credinţa cǎ de se vor culca în alt loc au sǎ fie pociţi de strigoaice” .
Viaţa cetei este reglementatǎ printr-o serie de cutume în care sunt prevǎzute atât obligaţii, cât şi restrictii sau pedepse. Restricţiile rituale acceptate pentru aceasta perioada prin Juramant: supunerea fata de vataf, unitatea grupului, abstinenta sexuala, pastrarea secretelor grupului, fac din cǎluşari un grup ezoteric separat de viaţa de zi cu zi a comunitǎţii. Starea de puritate, obţinutǎ prin absţinenta sexualǎ, constituie modul cel mai bun sau cel mai sigur de a te expune la supranatural şi pericolelor aferente acestuia. Puritatea şi puterea, sunt în cazul cetei Cǎluşarilor, într-o strânsǎ interdependenţǎ.
Eficienţa mare a jocului Cǎluşarilor rezidǎ din caracterul ermetic şi misterios care învǎluie ceata. Tenacitatea în a nu dezvǎlui vreun secret s-a dovedit atât de puternicǎ, încât pânǎ astǎzi numeroase aspecte legate de atribuţiile sacre ale vǎtafului, de pildǎ încântaţiile rostite la intrarea sau ieşirea din ceata, sǎ rǎmânǎ necunoscute. Zicǎtoarea olteneascaǎ “Nu se spune, ca-n Cǎluş“, ilustreazǎ pe deplin ermetismul cetei şi caracterul ei de asociaţie secretǎ.
Toate aceste aspecte au făcut ca în straturile populare ceata căluşarilor să capete o aureola deosebita, poziția de căluşari să fie privită şi tratată de restul lumii ca o stare deosebită. A fi căluşar însemnă a fi om ales, înzestrat cu o serie de însuşiri şi calităţi, precum şi cu o tarie spiritualǎ care îl fǎcea apt sǎ se supunǎ în totalitate restricţiilor impuse de o tradiţie ancestralǎ. De altfel, se crede cǎ însaǎi virtuozitatea la joc este datǎ de o forţǎ supranaturalǎ care îi patroneazǎ şi conduce.
În popor exista convingerea cǎ membrii cetei de Căluş au ceva diavolesc, că s-au îndepartat de Biserica şi de Dumnezeu, cǎ au încheiat un pact secret cu altǎ divinitate, numita în unele zone Zau (Zeu). Cu atât mai mult nu este acceptatǎ situaţia cǎ un popa sǎ faca parte din ceaţa cǎluşarilor.
Astfel, Nicolae Iorga a gǎsit o plângere prin care protopopul Petru de la Oraştie este pârât episcopului Dionisie Novacovici în 1764 cǎ “au fost in 9 ani cǎluşeariu”. Desigur, cel încriminat facuse parte din ceata, preot fiind, altfel acuzarea n-ar fi avut nici un temei.
Amintirea acestei zeitati, zane sau imparatese mitice, identificata de cercetatori cu Irodeasa, Arada sau Regina Vrajitoarelor, care-i patroneaza, a dispǎrut în unele regiuni: “Nu se închina nici unei zeiţe şi nu au rugăciuni secrete. În fiecare dimineaţă se închina lui Dumnezeu să-i ferească a fi luaţi din Rusalii”.
Alături de actele rituale profilactice, anticipative, de apărare a membrilor colectivitătii de posibilele forte malefice ale ielelor, exista o alta categorie de acte rituale, cele de vindecare, de recuperare a celor căzuți sub influenta negativă a ielelor „luați din Căluș“. De obicei, ritul de vindecare avea două părţi: diagnosticarea şi vindecarea propriu-zisa. De remarcat este faptul că avem de-a face cu un rit de recuperare şi nu de o simpla vindecare vrăjitorească. Acest fapt reiese din faptul că ceața de Căluș nu acționa decât după diagnosticarea “rituală” a cazului de către vătaf si era sigura de intervenția pocitoare a ielelor. Diagnosticarea se facea, ca si in alte rituri stravechi, prin muzica. Daca, la auzul anumitor melodii calusaresti, bolnavul se legăna in ritmul Căluşului, se presupunea ca era “luat din Caluş“ şi ca putea fi vindecat de căluşari. Aşadar, nu intervenea pentru a vindeca pe oricine şi de orice boala. Ea nu vindeca decat pe cel ce a calcat interdictiile, a fost pocit de iele şi atunci “zic batranii ca trebuie sa aduci Calusarii”. Intervenea pentru a-l recupera si a restabili echilibrul balansat de actiunea răufăcătoare a ielelor. În acest caz vindecarea poate fi considerată o “anulare a dezordinii în planul mitic prin intermediul ritualului îndeplinit de vindecător” .
În general, ritualul vindecării constă dintr-o combinație de dansuri şi acţiuni magice. Aceste acte rituale se desfăşoară în suita. Căluşarii se mişcă în direcția anterioară (amintind de ritualul constituirii cetei) în jurul bolnavului şi dansează, unul după altul, seria dansurilor potrivite pentru vindecare. În fiecare dans, fiecare Călușar trebuie sa danseze pe deasupra celui bolnav și, în același timp, să-l atingă cu piciorul.
În timp ce Căluşarii dansează, vătaful rămane in mijloc, supraveghind tot ce se întamplă. În timpul dansului asociat cu boala celui “luat” el induce în tranşa “pe un jucǎtor, cu toiagul; acesta începe a-şi schimba faţa, a se moleşi şi în fine cade jos, prefǎcut ca mort”. Atunci când Cǎluşarul cade, se crede cǎ îi dǎ din sǎnǎtatea lui celui bolnav. Jocul lor îşi amplificǎ poţentele videcǎtoare prin sacrificarea unui pui de gǎina. “Când cǎluşarii joacǎ la un bolnav, se aduce o gǎina şi o oalǎ cu apǎ în mijlocul cercului. Vǎtaful îi înfige un cuţit în aripi şi gǎina rǎmâne nemişcatǎ. Când aproape se terminǎ jocul, vǎtaful se repede, ia gâtul gǎinii şi dǎ cu ciomagul în oala cu apa”.
Deşi, după cum remarca Bloch „ceremoniile de vindecare de fapt nu vindecăǎ, şi orice încercare de a pretinde cǎ se întamplǎ aşa ceva …este o greşealǎ” , important este faptul cǎ sistemul de credinţe acceptǎ cǎ ritualul este eficient. Ritualul îndeplinit de ceaţa Cǎluşarilor are eficienţa pentru cǎ reuseste sa manipuleze cu succes un sistem simbolic complex, oferind totodata şansa inţelegerii şi ordonarii lui.
Aşadar, concluzionând, Căluşarii nu şi-au câştigat reputaţia pentru că ar fi vindecat mulţi bolnavi, ci au vindecat mulţi bolnavi pentru ca sunt Caluşari.
