Dacă s-ar aduna toate judecățile pe nedrept, interumane, din lume, am avea un morman de invective și neadevăruri care ar ucide totul în cale, ca la Hiroshima. Norocul nostru este că răutatea din noi, o vreme din viața noastră este adormită. Unii puneau o întrebare firească: unde pleacă din om, când doarme, răutatea, ce-l chinuie atunci când este treaz?

Trebuie să căutăm mai des în Împărăția Inimii noastre și să vedem de unde izvorăște pofta nesăbuită de a judeca și osândi pe aproapele nostru, uneori cu înverșunare diabolică.

Atunci când un om judecă sau osândește, pe drept, să zicem, înseamnă că a fost nedreptățit cu ceva. Atunci trebuie reparată nedreptatea și supărarea să ia sfârșit. Dacă supărarea continuă înseamnă că persoana nedreptățită, după ce s-a făcut reparația, nu uită jignirea. Atunci când avem un orgoliu necontrolat și poate o mândrie exagerată, tot împungem cu acul în rana care trebuia să se vindece prin reparație.

Dacă se continuă, cu vorba unora: Te iert, dar nu te uit!, înseamnă să ținem otrava activă în sufletul nostru, care ne otrăvește și pe noi în continuare, dar care otrăvește și viața celor din jur. Și când osândirea, pe drept sau pe nedrept, este “meseria mea”・ atunci, în inima noastră, pe ușa casei, pe fruntea noastră, pe hainele noastre trebuie să stea scris: OM RĂU!

Citind despre ceea ce înseamnă osândă și osândire, sinonimele ar fi: pedeapsă, condamnare, năpăstuire, dezaprobare, critică, silnicie, constrângere, cu tot evantaiul de întunecimi de minte, inimă, suflet, atitudini și lucrare negativă, distrugătoare de pacea în suflet, în familie cu casnicii, în obște, la locul de muncă în societate.

Ce lumină ar fi peste tot și netrecătoare iubire, dacă am scoate din ființa noastră tot răul, toată osândirea și judecarea aproapelui!

Delicatețea oamenilor m-a fascinat totdeauna! Este o bucurie să întâlnești, să lucrezi și să te bucuri de a avea în preajmă ființe care nu te pot vătăma. Ce bucurie ar fi, dacă toată lumea ar fi ca mama. Ce bucurie ar fi, dacă toată lumea am fi numiți fii ai lui Dumnezeu: “Vedeți ce fel de bucurie ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu și suntem trecuți din moarte la viață, pentru că iubim pe frați; cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte. Oricine urăște pe fratele său este ucigaș de oameni și știți că orice ucigaș de oameni nu are viață veșnică, dăinuitoare în El. În aceasta am cunoscut iubirea; că El și-a pus sufletul Său pentru noi și noi datori suntem să ne punem sufletul pentru frați”・(I Ioan 3, 1, 14-16).

Ca să nu ajungem să osândim pe alții, trebuie să începem, fiecare, cu noi înșine! Adică, fără cruțare, în fața lui Dumnezeu, fără să audă nimeni, să ne judecăm ca să ne roșească obrazul de rușine și să punem început bun, spovedindu-ne la duhovnic. Deci, într-un cuvânt, să începem cu osândirea de noi înșine! Să lăsăm pe aproapele nostru în seama lui Dumnezeu, Care l-a adus în viața aceasta.

Este nedemn ca unii dintre noi să avem tot felul de scăderi și să umblăm cu parul prin cetate, căutând pe cei care, poate au sau nu au păcatele noastre și să-i păruim!

Să ajungem în ipostaza în care inima noastră să nu ne mai osândească! Aceasta ar fi bucuria și pacea așternută peste noi și întreaga fire: ”扞ubiților, dacă inima noastră nu ne osândește, avem îndrăznire către Dumnezeu”・(I Ioan 3, 21).

Fraților! Să lăsăm pe Dumnezeu să ne judece! Noi, oamenii, suntem în aceeași cofă!
Să ne întrebăm, barem, o dată pe zi:
Cum stăm cu osândirea noastră, de bună voie?
De ce să vedem doar chipul altora strâmb în oglinda noastră stricată?
De ce să nu ne vedem, mai întâi, chipul nostru stricat de înșelăciunea celui rău și negrija noastră de zi cu zi?
Să ne uităm fiecare în viața proprie!
Acolo este locul nostru, unde trebuie să facem curățenie și să ne sfințim viața cu grăbire!
Duhul osândirii fratelui meu nu-mi va salva viața mea, ci voi adăuga păcate peste păcate.
Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-ne să ajungem în ipostaza de a fi numiți fii ai lui Dumnezeu! (sursa: eparhiaargesului)

Comments

comments

DISTRIBUIȚI