Umblatul cu icoana este vestirea unei mari bucurii, fie a Naşterii Domnului, când întreaga făptură văzută şi cea nevăzută se pregăteşte de sărbătoarea Întrupării Fiului lui Dumnezeu, fie a Botezului Mântuitorului, când apele se sfinţesc şi întreaga natură se înnoieşte.

Din punct de vedere liturgic, putem spune că această tradiţie, a umblatului cu icoana, este un fel de slujbă în afara zidurilor bisericii. Este o slujbă săvârşită pe uliţe şi pe străduţe, prin curţi şi prin case, pe la ferestre şi pe la uşi. Precum odinioară făcea crainicul, părintele se străduieşte a anunţa în tot locul şi pe tot omul o mare veste: Dumnezeu se face om, rămânând, însă, Dumnezeu! Astfel, singurul lucru nou sub soare se arată vrednic de o asemenea mare vestire.

Umblatul cu icoana înaintea Crăciunului

Umblatul cu icoana pentru a vesti Naşterea Domnului este o rânduială foarte veche, urmele ei pierzându-se în anii de început ai erei creştine. Astfel, această tradiţie ne apare încă din primele secole ale creştinismului, încă de pe când sărbătoarea Naşterii Domnului şi cea a Bobotezei se sărbătoreau împreună, în ziua de 6 ianuarie.
Sărbătoarea Epifaniei (a Arătării Domnului), cum erau numite cele două mari praznice, s-a sărbătorit astfel până în anul 379, când cele două mari sărbători s-au separat în două zile diferite. Din anul 379, Crăciunul a început a se sărbători la data de 25 decembrie, umblatul cu icoana fiind, încă de atunci, ceva binecunoscut.

Umblatul cu icoana înaintea Crăciunului este o frumoasă slujbă misionară, având măreaţa datorie de a anunţa nespusa dragoste a lui Dumnezeu faţă de om, anume aceea de a se întrupa „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”. Se vede cum această vizită a preotului pe la casele creştinilor este o datorie, ca un fel de strigăt de bucurie ce nu poate fi oprit.

Fiecare preot vesteşte Naşterea Domnului în parohia lui. Astfel, în funcţie de mărimea parohiei, preotul poate începe să umble cu icoana mai devreme sau mai târziu. La sate, această vestire se petrece în chiar ajunul Crăciunului, ori cu vreo două zile mai înainte. În schimb, la oraşe, unde parohiile sunt mai mari şi credincioşii, mai numeroşi, preoţii pot începe chiar cu câteva zile bune mai devreme.
Preotul îşi pune doar epitrahilul, iar în mână poartă icoana Naşterii Mântuitorului. Împreună cu un dascăl, care îl însoţeşte, şi cu credincioşii la care se opreşte, preotul cântă Troparul Naşterii Domnului, dând celor de faţă, spre sărutare, rând pe rând, icoana Naşterii Domnului. Bucuria Naşterii Domnului se pregustă încă de pe acum( …)
În comunitatea rurală tradiţională, după momentul cântării Troparului Naşterii, preotul binecuvânta alimentele pregătite cu grijă şi aşezate pe masă, lângă icoane.
Cu toate acestea, sunt încă şi unii dintre cei aflaţi în parohie care nu se bucură de acest lucru, ba mai mult se arată chiar mâhniţi de vizita preotului, neprimindu-l pe acesta în casele lor, pentru a vesti Naşterea Domnului. „Vine prea târziu sau prea devreme. Ne deranjează.” Acestea sunt gândurile unora ca aceştia. Cei care nu vibrează deloc la aceasta sunt, în mare parte, oameni de la oraş, la ţară păstrându-se încă mult mai vie conştiinţa bucuriei Crăciunului, vestită prin preot. Preotul însă nu se supară, căci el are datoria de a vesti celor ce au „urechi de auzit” şi de a mângâia pe cei bucuroşi de Naşterea Domnului.
Frumos dă mărturie un suflet cuprins de nostalgia copilăriei, spunând astfel: „Ce păcat că sunt din ce în ce mai puţini oameni care să iasă din casă şi să vadă „pe unde a ajuns părintele”, aşa cum făceau părinţii şi vecinii mei. Cât de mult mi-aş dori să-l mai aud pe tata spunând: „E pe la nea Ion”, adică la cinci case distanţă de noi”.

 

Comments

comments

DISTRIBUIȚI