”Salvat de la moarte. Era în primăvara anului 1944. Al Doilea Război Mondial îşi semăna moartea şi asupra satului Cracăul Negru. Pe Muntele Giurca, din zona Hangului, nemţii şi-au instalat tunurile, de calibru maxim, care-şi trimiteau obuzele pline de moarte.
Mama anunţa, îngrijorată, pe moaşa Anica lui Cojoc, că-i vine sorocul naşterii de prunc. Când a auzit, moşica a sărit ca arsă:
– Vai de mine, Ileană! N-am timp să-ţi fiu moaşă la naşterea copchilului. E vremea coasei. E război mare. Fă cum poţi. Cheamă pe Sultana. Doar sunteţi neamuri.
– Este prea departe, moşică! Mata eşti aici, în vecini. Nu mă lăsa singură. Nu pot să rezist. Mai am un copchil de doi ani.
– Nu pot, Ileană, iartă-mă!
– Nu mă lăsa, moşică Ana! Vai de mine, sunt gata să nasc!
Mama deja căzuse jos. Moşica o ridică şi o duce în casă. Peste puţină vreme m-a născut. Moşica mi-a tăiat buricul şi a avut grijă de mama, cu pruncul ei, peste opt zile de lăuzie.
Fiind bombardamente peste sat, nu s-a putut merge în comuna Crăcăoani pentru a mă înscrie în Registrul Născuţilor. Ceva mai târziu, mama a trimis pe cineva să declare naşterea pruncului Constantin! Numai că, uitând ziua când am fost născut, s-a înregistrat 6 iunie.

Uitându-mă în calendarul din 1944, am găsit data în care am văzut lumina zilei. Era ziua de 4 iunie. Am venit pe lumea asta, aşadar, pe 4 iunie 1944, de Duminica Mare, sau a Pogorârii Duhului Sfânt, la ora cinci, după masă.

Oricum, mare importanţă nu au neapărat ziua, luna şi anul când ne naştem. Cel mai important este să ne naştem sănătoşi, nepunând în pericol sănătatea mamei.
Într-una din zile, mama, înainte de a pleca să aducă apă, m-a lăsat cu fratele meu, Haralambie, care nu avea mai mult de doi anişori, dar care a învăţat, pe cât putea el, să mă legene. Când se întorcea, cu apa acasă, imediat ce a trecut de poarta deschisă, de la ograda Moşicăi Ana Cojoc, un obuz a explodat. Poarta s-a făcut praf. Mama a scăpat ca prin minune, fiind aruncată la pământ de suflul exploziei.

Speriată, a ajuns acasă. Eu zăceam, răsturnat în odaie. Eram umflat şi vânăt de plâns. Fratele Haralambie plângea, încercând să mă suie în leagănul din care căzusem.
Uşor, uşor, am început să cresc. La numai doi anişori, cu o cămăşuţă de la genunchi în jos, mergeam de unul singur prin grădină, pe uliţe, pe drumuri. Plecam pur şi simplu de acasă. Adesea apucam pe cărarea bătătorită, care ducea la fântâna lui Ursu. Era plină ochi, cu apă lină şi bună de băut, ca agheasma. De acolo mama aducea apă pentru casă. De cele mai multe ori o însoţeam. Ştiam drumul.

Într-o zi, am luat-o spre fântână. Iarba era înaltă. De abia mă vedeam. Mama se tânguia că am dispărut şi nu ştia unde sunt. Auzind-o, Moşica Ana îi zice mamei:
– Ileană, fugi spre fântână! Costică mergea repede într-acolo. Vezi să nu se înece. Mama a luat-o la fugă. Când eram deja pe buduroiul de piatră al fântânii, întinzând mânuţele ca să ajung la apă, sunt luat de cămăşuţă, din dreptul spinării. Doar câteva clipe mai trebuiau ca să cad în fântână şi să mă înec. Mama m-a luat în braţe şi m-a dus acasă.
Era tare bucuroasă!

Aveam atunci, ca şi acum, dorinţa de a mă uita în fântână şi a ajunge la apă. Apa fascinează! Vedeam în oglinda apei cerul albastru, nori, soare. Totdeauna aveam în minte că apa, cu oglinzile ei albastre, mă va duce într-o lume a fericirii.
Peste ani, când a venit mama la Palatul Arhiepiscopal din Curtea de Argeş, ceea ce mi-a povestit după atâta vreme, cu deosebire, au fost spaimele ce le-a tras când am dispărut de acasă şi m-a găsit la fântâna lui Ursu, gata să mă înec.

– Vai, Costică! Parcă ieri a fost. Şi acum am spaimele de atunci. N-am să uit, cât voi trăi.
Înseamnă că n-a fost glumă. Biata mamă! Mult s-a mai necăjit din cauza mea. Aşa sunt toate mamele adevărate din lume.
Pentru că tot mergeam pe drumuri, când mai crescusem puţin, având peste 3 ani, de Învierea Domnului Iisus, mama şi tata ne-au luat pe mine şi pe fratele Haralambie, la slujba cea mai mare a Bisericii Ortodoxe.

Felul cum ne-am pregătit, ţinuta curată şi aleasă, darurile aşezate într-un coş mare şi frumos, ouăle roşii, cozonacul, pasca, pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie, toate la un loc făceau asupra mea cele mai mari impresii.
Eram fascinat!
Cimitirul ardea în flăcări, iar cei duşi în Ţara de peste veac se sculau la rugăciune. Biserica în care m-am botezat era toată în lumină.
Venise Ziua Învierii!
Toţi mergeam tăcuţi! Eram învăluiţi în taina plină de lumină. Biserica, împodobită de pruncii aduşi de părinţi, clopote anunţând sfărâmarea porţilor iadului şi Învierea lui Hristos, Atotbiruitorul, nu se mai puteau uita niciodată.
Bucuria de atunci îmi însoţeşte şi azi paşii prin „frumuseţile acestei lumi văzute”.
A fost prima mea întâlnire cu Iisus!”.

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.

Comments

comments

DISTRIBUIȚI