CONSERVATORUL DE LĂUTARI din Rociu. S-a înfiinţat în 1929 şi într-un interval de 10 ani a avut 9 „elevi”

1,205 views

În cercetările mele efectuate de-a lungul anilor, am găsit un studiu monografic extrem de interesant, de fapt un extras din “Sociologie românească” (director: Dimitrie Gusti), anul IV, 7-12, (iulie-decembrie 1942), despre “Dâmbovnicul – o plasă din sudul județului Argeș”, cercetări coordonate de Mihai Pop și A. Golopenția, în 1939.

Unul dintre cei mai importanți folcloriști români, Ovidiu Bîrlea, semnează un studiu amănințit despre “Conservatorul” de lăutari de la Rociu, jud. Argeș (pp. 63-67).

L-am studiat cu mare atenție, interesat fiind de situația actuală a lăutarilor argeșeni, dar și datorită faptului că l-am cunoscut pe nepotul lui Fani Lăutaru, personajul principal al studiului, Aurel Lăutaru, instrumentist renumit al Orchestrei Doina Argeșului, coordonatorul tarafului lui Gelu Voicu.

Redau în întregime acest studiu, cu mențiunea că am actualizat, unde am considerat necesar, ortoepia, ortografia şi punctuația textului, fără a denatura conținutul acestuia!

Cum treci de „Comparativa” lui „nea Rădiţă” şi urci domol cu drumul, care duce din Rociu la Şerbăneşti, ajungi pe un mic platou, cu câteva case răsleţite, mai scunde şi mai modeste. Dacă te abaţi din drum, spre dreapta şi o iei de-a lungul porumbiştilor, la căţiva paşi, dintr-o casă scundă, cu un pridvor mic şi două geamuri mici, auzi ţârlâituri de viori şi întretăieri de glasuri care tălmăcesc în versuri povestea plină de viteji a unui haiduc din Puntea de Greciori, strofe mărunte de dragoste „în crâng” ori „sub poală de codru verde”. Cineva îţi spune ca aceasta este casa lui Fani Lăutaru care învaţă nişte „băieţi de rumân”.

Ion N. Lăutaru-zis Fani („Fani mă mângâie, mă ştie aşa toţi copiii, tot judeţu”), este unul din lautarii cei mai renumiţi din această regiune. Potrivit de statură, cu nişte ochi negri şi vii, cu pielea smeadă, caracteristică rasei lui, cu trăsături care nu se uită uşor. Atunci când nu e ocupat cu „elevii” săi – roboteşte pe lângă casă, ori stă la umbra zarzărilor de lângă ea, răsucind câte o ţigara.

Are 40 de ani, este deci, în plină maturitate. Pământ nu are, „aci cât se vede lângă casă: vreo 12 prajini” (Fani Lăutaru). Puţinul pământ cât îl are 1-a plantat cu pruni şi cu zarzări, care-i aduc anual căteva vedre de ţuică… slăbiciunea lui Fani!

Casa, făcută „din cântare”, este în stilul caselor din Argeş, din „ostreţe”, acoperită cu „siţă”. Are două încăperi: tinda şi casa propriu-zisă, cu două paturi din „blănuri” (scânduri), scundă, cu două geamuri şi cu un pridvor mic in faţă.

Originar din Şerbaneşti, sat ce se află la 3 km spre N. V. de Rociu, s-a căsătorit la Rociu. Din puzderia de copii – 9 câţi a avut – îi mai trăiesc 4: o fată şi trei băieţi. Tatal său a fost lăutar-viorist în Şerbăneşti. O soră a lui Fani este învăţătoare, ,,profesoară” cum îi place lui Fani să spună. El i-a urmat tatălui său, Nicolaie Lăutaru, de la care a învăţat cum trebuie să mângăie mai blând strunele pentru a înduioşa pe oameni la nunţi şi la cumetrii, ca să stoarcă banul.

În dumineci şi în sărbători, cântă la Cooperativa din Rociu, împreună cu Radu St. Mazilu (34 ani) la ţambal şi cu fiul său, Florea I. Lăutaru (14 ani) la bas. De aici, se alege cu 100 lei de fiecare sărbatoare.

Faima lui s-a întins departe. „Tiganu’ ala e al dracului, ala ştie multe. (Ion I. Neagoe). A colindat o mulţime de sate la nunţi şi la bâlciuri. A cântat în toate satele din plasa Dâmbovnic şi în altele din judeţele vecine. A cântat în: Şerbăneşti, Gliganu de Sus, Gliganu de Jos, Ţuţuleşti, Suseni, Bârlogu, Negraşi, Tg. Băceni, Deaguri, Gruiu, Oarja, Siliştea, Cireşu, Şerboieni, Costesti, Broşteni, Buta, Mozacu, Leşile, Ciupa Lagăru, Ciupa Mavrodol, Teiu din Deal, Teiu din Vale, Căteasca, Furduieşti, Popeşti, Slobozia, din judeţul Argeş, apoi în Cojocari, Titu, Morteni, (Dămbovița), Leordeni (Muscel) (v. Harta nr 1.). A cântat – ocazional numai – şi în Bucureşti. „La Bucureşti am tot zis că mă duc, da n-am cui sa las copiii”. (Fani Lautaru). În Piteşti a cântat când era „militar la 4 Argeș”.

Cu toate acestea, câştigul realizat din „cântare” nu este suficient pentru întreţinerea familiei. De aceea, ia și pământ în parte, pe care îl lucrează femeia şi cu cei doi copii mai mari. Anul acesta, a luat 4 pogoane în parte, pe care le-a cultivat şi cu porumb. În timpul anului, mai lucrează cu ziua, la oamenii cuprinşi din Rociu.

Un „conservator” de lăutari este un lucru foarte rar în această regiune.
Lautarii – ţigani aproape toţi – formează un fel de casta, în care meşteşugul tatălui se transmite fiilor săi. Toți lăutarii țigani pe care i-am anchetat în comunele: Rociu, Gliganu, Şerbăneşti, Tuţuleşti, Suseni, Oarja şi Teiu, au învăţat vioara sau ţambalul de la parinţii lor sau de la rude apropiate. Deci, existenţa unui „conservator”, oricât de rudimentar ar fi el, este un fapt neobişnuit.

Primul fapt care a determinat existenţa acestui „conservator”, a fost fără îndoială personalitatea şi faima „profesorului”, a lui Fani Lăutaru. „Tiganu’ ala e al dracului, ala ştie multe!” (I. I. Neagoe-Şerbăneşti).

1. Bucurăndu-se de o reputaţie pe care, acei care 1-au auzit cântând, nu i-au pus-o niciodată la îndoială, a colindat o mulţime de sate, la nunţi şi la bâlciuri (vezi harta Nr. 1). Astfel, acei care au dorit să devină lăutari s-au gândit – nu fără mândrie – sa fie ucenicii lui Fani Lautaru, căci faima „profesorului” contribue foarte mult la buna apreciere a celor din jur. „Care a vrut şi a avut cap, eu i-am învătat, de… le-am dat pâinea-n mână”. (Fani Lautaru).
2. Dar „câştigul bănesc” a fost motivul principal – deşi nemărturisit – care a ademenit pe Fani să înveţe vioara pe acei care s-au adresat lui. După spusele unui vecin lăutar, Fani ar fi luat vreo 25.000 lei de la „vreo 4-5 băieti” (Stan Tanase-Rociu). „La ăla care l-a invăţat, a trebuit sa-l înveţe pentru bani” (Anghel Stegani-Tuţuleşti). „Conservatorul” i-a adus venituri frumoase timp de 10 ani (1929-1939), câştigând în total aproximativ 32.500 lei.

3. Unii – lautarii a căror activitate a fost stingherită de „elevii conservatorului” – au interpretat acest „conservator” ca o răzbunare a lui Fani Lăutaru împotriva lor, „Fani a vrut să-şi facă ambiţie cu noi, ca să nu mai cântăm, că ne lase să murim de foame”.
Într-o seară, ne ‘ntorceam dela „cooperativă”: Mă Fani, mai ai tu mult de gând să-i înveţi pe românii ăştia? – Uite-aşa, mă, vreau să ‘nvăt pă toţi românii, muriţi voi de foame! (Stan Tănase-Rociu). Această interpretare este desigur tendentioasă, pătimaşe, deoarece – cum se vede din afirmatiile lautarului Stan Tănase – nu a existat vreun motiv serios de duşmanie între ei, mai ales că Fani nu se temea niciodata de concurenţa acestuia, iar replica duşmănoasă lui Fani este exaltată de ţuică — de vreme ce se întorceau de la „cooperativa”, unde frecvența lui Fani este un fapt normal!

4. Lăutari care să se bucure de o bună reputaţie, mai sunt în această regiune, fară ca vreunul din ei să se găndească la un astfel de „conservator”. Am afirmat mai sus că lăutarii alcătuiesc un fel de casta, în care fiul urmează tatalui, „cântarea este un mijloc de existenţă care aparţine exclusiv familiilor de lăutari, iar cei care doresc să devie lautari, primejduesc pe acei a caror unica posibilitate de câştig este „cântarea”. Un lăutar român – Barbu Tanase Voinea din Cerşani – afirmând că a învăţat singur vioara, observă că „ţiganii nu mi-a arătat, nu te bagă ţiganii în seama, au copii şi de…!”.

Înmulţirea lăutarilor este iaraşi un fapt care îngrijoreaza pe lautarii de baştină, opunându-le o primejdioasă concurenţa. „În meseria asta, nu e bine sa fie mulţi”. (Marin Andrei-Tuţuleşti). Deci, ceilalţi lăutari au refuzat să-şi ia ucenici dintre români. „La tigani le pare rau când învață românii”. (Anghel Stegaru-Tuţuleşti). Lăutarii care pleacă temporar la Bucureşti, ca să cânte „la local”, nu aveau timpul necesar pentru a-şi aduna „elevi”. „Nu m-am ocupat eu de astea, dacă sunt tot plecat de acasă pe la Bucureşti…”. (Ion Gh. M. Andrei-Biolaru-Ţuţuleşti). Pentru Fani Lăutaru, toate aceste considerente au dispărut, a cântărit faptele mai egoist, cu mai mult profit pentru sine, fară să se mai gândească la urmări pentru cei din familia sa şi pentru lăutarii de baştina. S-a lăsat ademenit de arginţii „elevilor” şi de mândria de a avea cât mai mulţi elevi care îi vor mări faima şi cu care se va putea lăuda odată ce au ieşit din „şcoala lui”.

,,Conservatorul” dateaza din anul 1929. În acest interval de 10 ani (1929-1939), a avut 9 „elevi” (8 la vioară, unul la ţambal).

1929-1930: 1) Gheorghe St. Mazilu din Rociu, român (24 ani), a învățat vioara la vărsta de 14 ani. A învățat la Fani Lăutaru şi la Oanea Stanciului din Gruiu. La Fani, a învătat un an, i-a platit 7.000 lei. (Gh. St. Mazilu). 1934-1935: 2) Iancu Gh. T. Bratu din Gliganu-de-Sus, român (23 ani), a învătat vioara la Fani un an, la vârsta de 18 ani, i-a platit 5.000 lei, 15 duble de „boabe”, 48 pui de prun. „S-a dus cu ei în spinare, el i-a făcut gauri şi i-a pus… Al dracului tiganu’, şedea şi se uita, zicea că-l doare mijlocul”. (Sică I. Caval-Gliganu-de-Sus). 1935 si 1936: 3) Florea Anghel Stegaru din Țuțulești, român (24 ani), a învătat vioara doi ani, la vârsta de 20 ani, câte o perioada de 6 saptamăni (6 saptămâni vindea în Bucureşti ziare, 6 săptămâni şedea acasă). „A fost înteles să-i dea 3.500, însă băiatu’ i-a mai dat supliment, avea tragere să ‘nvețe. Țiganu’ al dracului, când simțea de bani, îi arata aşa ce credea el. A fost baiatul galanton, i-a dat mai mult vreo 5-6.000 de lei”. (Anghel Stegaru-Țuțulești). 1936: 4) Vasile I. Caval zis Sică din Gliganu-de-Sus (27 ani), român, țambalagiu, a învatat țambalul la vârsta de 24 ani, s-a dus numai de căteva ori la Fani Lăutaru „să-mi dea tonurile”. „Cântam din gură”; odată zice Iancu ăsta: – Ma Sică, ia-ți şi tu un țambal! – Are să râdă lumea de mine! — Ce are să râdă lumea!… nouă banii să ne iasa! Mă duceam la Fani să-mi dea tonurile, mai râdeau tiganii de mine că eram români. Mai dam căte o litră de tuică, că-i placea țiganului!… Acuma am învățat singur”. (Vasile I. Caval). 1937: 5) Florea Ioan Dobre din Gliganu-de-Jos, român (17 ani), a învătat vioara 1a Fani Lăutaru un an, la vârsta de 15 ani, (Fani Lăutaru). I-a platit intre 3.000-5.000. (Fani n-a vroit să declare suma primită de la fiecare din „elevii” sai!). 6) Gheorghe Florea Neagoe din Şerbăneşti, român (18 ani), a învatat vioara la Fani Lăutaru, la vărsta de 16 ani, 9 luni, i-a platit 2.500 lei. (Gh. F1. Neagoe). 7) Florea I. Lăutaru din Rociu (14 ani) – fiul lui Fani Lăutaru – a învățat vioara la tatal său un an. (Florea I. Lăutaru). 8) Constantin Calotă din Rociu (19 ani), tatăl său țigan, mamă-sa româncă, a învătat vioara la Fani un an; i-a plătit 4.000 lei. (Constantin Calotă).

1938: 9) Gheorghe Ion Iancu Coman din Buta, român, a învățat vioara la Fani un an. (Fani Lăutaru. I-a plătit între 3 000-5.000 lei, ca şi ceilalți „elevi” ai lui Fani. (Vezi harta Nr. 2). Majoritatea „elevilor” sunt români: 7, tigani numai 2. „A învățat pe toți băieții de român din Negraşi (sic) Gliganuri, Şerbăneşti, Țutuleşti”. (Stan Tănase-Rociu). Deci în această regiune, lăutarii români – vioriştii – sunt aproape toti formați la „Conservatorul” lui Fani Lăutaru (exceptând un violonist din Gliganu-de-Sus şi un altul din Şerbăneşti). Înainte de a-i învăta Fani, românii nu cântau. (Stan Tănase). Numarul lăutarilor români a crescut considerabil, în unele sate (Gliganu-de-Sus), lăutarii români au ajuns în proporție de 50%. „Conservartorul” a funcționat cu intermitențe din cauza numărului redus de „elevi”. Exemplul lui Gheorghe St. Mazilu – primul elev – a fost destul de edificator dupa câțiva ani, determinând pe ceilalți să devină lautari. După 1934, elevii i s-au succedat regulat, iar in 1937, „conservatorul” a fost mai populat ca oricând: 4 „elevi”, Din aceşti 9, 7 au urmat vioara un an, unul (Gh. Fl. Neagoe) 9 luni, iar țambalagiul Sică I. Caval numai căteva şedinte. „Taxa scolară” formează o linie descrescândă 7.000 (Gh. Mazilu), 5.000 (Iancu Bratu), 4.000 (Constantin Calotă). La început – în 1929, când a învățat Gh. Mazilu – tradiția lăutarilor „de meserie” era destul de puternică, ceea ce explică de ce a fost nevoie de 7.000 lei pentru a determina pe Fani Lăutaru sa-1 introducă pe Gh. Mazilu într-o categorie închisă pentru cei cu alte condiții sociale, atrăgându-şi ura lăutarilor țigani. Ceea ce i-a determinat pe aceşti „rumâni” să devină lăutari, a fost – după cum au mărturisit toti – plăcerea de a cânta. „Mi-a fost mie dragă (vioara), era fel de fel de meserie şi n-am vrut să ‘nvăt”. (Gh. Fl. Neagoe). „I-e drag să cânte (lui Florea A. Stegaru) mai ziua, mai seara, când nu munceşte”… (Anghel Stegaru). Au fost desigur ademeniti şi de frumoasele câstiguri pe care le realizează lăutarii, mai cu seamă la nunți, 1.200-2.500 lei un taraf de 2-3 lăutari. Sarăcia a fost poate motivul cel mai puternic, „una, a avut voce (e vorba numai de cei din Rociu), alta şi sărăcia”. (Fani Lăutaru).

Ion I. Neagoe din Serbanesti, spunând că are 7 copii și numai 5 pogoane, declara ca „de aia i-am dat mai mult” (pe Gh. Fl. Neagoe la vioară și pe Constantin Fl. Neagoe la țambal). Nu toți „elevii” se pot numi „săraci”: Gheorghe Mazilu are 8 pogoane, Florea Anghel Stegaru 10, iar ceilalți între 2-4 pogoane. Opt din „elevii” lui Fani cântă în tarafuri de 2-3 lăutari la horă, la cârciumă, la nunți, unii și la bâlciuri. (Gh. Mazilu și Iancu Bratu). Numai Florea A. Stegaru cânta pentru sine, „se distrează single. (A. Stegaru). Nu cântă pentru ca „n-are instrucția completă, ca n-a avut timp cu armata, cu București. La vioara trebuie sa ai ureche bună, si să o simți, încordarea brațelor vine de la inima. N-are ajutoare, n-are gura, că la țară se cere și așa, măcar că așa-i și la oraș. N-a fost el să fie așa de interesant, să se ducă la serviciu’ asta Duminecă, când trebuie sa se odihnească. (Anghel Stegaru).

Metoda „profesorului” este empirica. Lucra individual cu fiecare. Nu făcea exercitii preliminare pentru deprinderea arcușului, cu trasături lungi și susținute pe coardele libere, nu facea nicio clasificare a „cântecelor” ca să-i învețe la început cele mai ware și aceasta din cauză că „elevii” veneau la el puțin familiarizați cu vioara, învațau singuri. O predare metodica a violinei – așa cum se face în conservatoarele orășenești – ar fi necesitat timp prea mult și cheltuieli mai mari, pe care „elevii” nu ar fi fost în stare să le suporte. Venea fiecare acasă la Fani Lautaru de două ori pe saptămână, sedința dura cam 2 ore. (Fani Lautaru). „Mă duceam pâna-n pranz, mi-arata o bucată, dacă puteam sa ‘nvat și două și plecam”. (Gh. Fl. Neagoe). „Fani îi arata câte un cântec, venea dârlâind cu el acasa să-l învețe”. (Ion I. Neagoe). Ora viitoare, Fani îi asculta cântecele pe care îi învațase în ultima sedința. „Mă lua ca învațătoru’ la scoala!”. – Dar dacă nu știai cântecele? – Dacă nu le știam, nu-mi arata, mi le lăsa tot pa ălea. – Ți se parea greu sa ‘nveti ceea ce îți arata nea Fani? — Dacă aveai ureche și minte, le ‘nvățai, daca nu, nu!”. (Gh. Fl. Neagoe). „În alea 6 săptămâni (Florea A. Stegaru), se ducea în fiecare zi, două ore, că țiganu’ nu sta de el, îi arata un cântec așa, două… învața acolo la tigan”. (Anghel Stegaru). Din repertoriul de cantece pe care le poseda Fani, îi învața și „cântece bătrânești”, câteva din cele mai frecvente în regiune: Radu Anghel, Doi unchesi, Corbea, Soarele și Luna, Codin. (Fani Lautarul), Constantin Calotă a învățat de la Fani baladele: Radu Anghel, Scorpia, Lie Ciocarlie. (C. Calota). După ce făceau oarecare progrese, Fani îi lua cu el „la cântare” în Dumineci și în sărbatori. (Fani Lautaru). „Mai târziu, îl lua cu el la cântare”. (Ion I. Neagoe), încât fiecare cânta cu Fani când era „pe ‘nvățătura”. (C. Calota), bineînțeles, fară să primească bani, „banii îi luam tot eu”. (Fani Lautaru). “Fani îi lua cu dânsul la nunți, după ce erau în stare să cânte binisor”. (Gh. Mazilu). În felul acesta, „elevii” se deprindeau cu câteva reguli tehnice de a cânta în cârciumă, în aerul liber de hora, ori în casele oamenilor, la nunți și la cumetrii: la ce interval se succed cântecele, cât de puternică să fie dicțiunea, cum trebuie să-și alcatuiască repertoriul pentru fiecare din aceste manifestări și ce atitudine îngaduitoare trebuie să ia lautarul față de cei care ascultă – mai ales când aceștia se îmbată – ca să nu supere pe nimeni și să nu-și câștige dușmani. Lăutarul trebuie sa fie îngăduitor cu toata lumea, să le facă tuturor pe plac, mai ales oamenilor beți. „Eu sunt învațat cu oamenii beți ca muierile cu copiii mici!”… (Marin Andrei-Soaie-Suseni).

Consecințele acestui „conservator” au fost dăunătoare pentru lăutarii „de meserie” care erau mai „slabi”. 1) Doi lăutari din Rociu – Stan Tănase (viorist) și Constantin Rohm (cobzar) – nu mai cantă din 1938, nu mai au unde să cânte, căci „cânta românii pe care i-a invatat Fani. Acuma am ramas și goi, copiii goi, vai de noi!”. (Stan Tanase). „Îl blestema țiganii pe Fani ca i-a învățat pe români!”. (Petre Necsulescu-Rociu). Se pare ca și Fani este stingherit de fostii săi „elevi”: „Fani a învatat, prea mulți și acuma nu mai are loc de ei”. (Marin Andrei). 2) Acest fapt se datorește apucăturilor puțin agreabile ale țiganilor: nu se dau niciodata în lături de a cere – în afară de plata stabilită înainte – gaini, haine, sticle cu rachiu ori vin, obișnuitul „bacșis” etc.

„De când am ieşit noi, nu prea cântă (țiganii), noi luăm numai ce ne dă omul, el (țiganul) mai cere şi bani şi gaină”. (Sică I. Caval). Afinitățile sufleteşti dintre români sunt mult mai bogate şi mai vii decât cele dintre țigani şi români, aversiunea românilor fată de caracterul înşelător al țiganilor este un fenomen general. I-e drag la lume ca un român să cânte, oamenii are mai drag de român ca de tigan”. (Const. Diaconescu – Teiu din Deal). Totuşi, nu toți oamenii au primit cu ochi buni pe viitorii lăutari de „rumăn”. Mulți consideră această „meserie drept ceva josnic, nedemn, rezervat numai țiganilor. Au o mare neîncredere față de virtuozitatea unui lăutar care nu este tigan. – Ce zicea lumea de băiatul dumitale că învată vioara? – Lumea ca lumea, unu’ rău, altu’ bine, cum e lumea azi”. (Anghel Stegaru).

Concluzii: 1) Numele de „conservator” pe care i 1-am dat noi acestei încercari de sistematizare a meşteşugului lăutaresc, este desigur prea pretentios. „Profesorul nu era pregătit cu noțiuni de pedagogie în ceea ce priveşte „cântarea”. Învățamântul era cu totul empiric, „profesorul învăta pe elevi ce știa el — fără alegere şi fără o sistematizare a materialului după dificultatea de a fi învățați. O organizație rudimentară, fără sensul colectivului, o metodă empirică, iată ce este acest „conservator”. 2) Existența acestui conservator a avut însă urmări de care cei din jur îşi dau seama. Am văzut că lautarii români s-au înmulțit considerabil de pe urma lui. „Elevii” au răspândit apoi multe trăsături din maniera profesorului: aceleaşi triluri şi apogiaturi în „cântecele de codru”, în „cântecele de primăvară”, aceleaşi preferințe de rimă și des repetatul „foaie verde de…”, aceeaşi dicțiune a „cântecelor bătrâneşti” în variantele învătate de la „profesor”, cu aceleaşi accente de melodie orientală (Corbea), ori cu structură de doină ardelenească (Doi uncheşei, Ghiță Cătănuta) sau de cântec haiducesc (Radu Anghel). Preferintele “profesorului” vor rămâne multă vreme sădite – ca un ceva trecut în inconştient — în repertoriul lăutarilor-elevi până când aceştia, la maturitate, se vor desbara de accesoriul străin şi îşi vor forma preferințele şi maniera proprie. Atunci când Fani Lăutaru va fi închis ochii de mult, bătrânii, la mesele de nuntaşi învăluiți de nor de fum de tigară, când vor auzi vreun cântec pe care Fani se întrecea pe sine când îl cânta, vor repeta, înduioşați de vin şi de aduceri aminte: – Aşa mă, care te-a învătat, mă… mai coteşte-o, mai strânge-o, ca Fani, mă… Să trăieşti, mă, aşdar!

Comments

comments