Centenarul Marii Uniri. Argeşeni de care suntem mândri. Zavaidoc – personalitatea muzicii lăutărești interbelice

710 views

România de la Argeş! În anul Centenarului Marii Uniri, universulargesean.ro vă invită să redescoperiţi argeşenii care au jucat un rol important în istoria României Moderne, personalităţi de care suntem mândri.

Muzica lăutărească este una dintre cele mai vechi forme de muzică instrumentală, dar în acelaşi timp şi prima muzică de formă profesionistă.

Lăutarii, exponenţii cei mai vechi ai profesionismului muzical, au purtat prin intermediul cântecului, din generaţie în generaţie, istoria românilor, au înveselit la nunţi, botezuri şi petreceri pe ţărani ca şi pe mahalagiii oraşelor, uimind pe străinii aflaţi în trecere pe meleagurile noastre.

Unul dintre cei mai cunoscuți muzicieni ai perioadei interbelice a fost Marin Teodorescu Zavaidoc. S-a născut la 8 martie 1896, la Piteşti. Era fiul vestitului lăutar Tănase Teodorescu, interpret la vioară şi ţambal, (rudă a cunoscutelor familii Dură din Piteşti şi Ungureanu din Târgovişte) şi al Constandinei.
Viorel Cosma consideră că supranumele de „Zavaidoc” l-a primit pe când îi înveselea pe ofiţerii serviciului militar (1916-1918), „naş” fiindu-i generalul Traian Moşoiu, acesta „botezându-l” astfel de la o variantă lexicală regională veche („zavaidoacă”). Conform informaţiilor folcloristului argeşean Constantin Cârstoiu, în limbajul vest-muntenesc arhaic ,,zavaidoacă” însemna „năbădăiosul”, „neastâmpăratul”, „zurbagiul”, fire iute, om pus pe veselie şi nebunii (Dumitrașcu, 2006: 10).
Rămas orfan din adolescenţă, Marin, împreună cu fratele Vasile şi sora Zoe, pleacă la Bucureşti şi formează un taraf, numit mai târziu Fraţii Zavaidoc. Vasile cântă la vioară, Marin la chitară, Zoe la acordeon.

În Bucureştiul interbelic, ,,oraş al cântecului sub ceruri largi de vară”, după cum îl numeşte George Sbârcea, se remarcă Zavaidoc. Putea fi cântăreţ de operă – îl doreau Dumitru Mihăilescu-Toscani (compozitor, autorul Smarandei, pe care i-a încredinţat-o spre lansare), Dimitrie Cutavas (bizantinolog,  reputat  solist)  sau  ilustrul Petre Ştefănescu-Goangă, dar Zavaidoc, având nevoie de bani pentru a se întreţine şi în acord cu firea sa, preferă să cânte în localuri din Bucureşti, dar şi din Piteşti, Arad, Iaşi, Târgovişte, Ploieşti, Roşiorii de Vede, Caracal, Timişoara, Câmpulung-Muscel, Cernăuţi, Odessa, Tighina. Este invitat să cânte şi în Bulgaria, Cehoslovacia, Franţa, Rusia, Ucraina şi Ungaria.
În 1937, cântă la Paris, însoţind delegaţia României la Expoziţia Universală. Face senzaţie în Cartierul Latin, în restaurantul românesc condus de George Botez – fratele artistului Titi Botez.

Prin 1925-1926, Zavaidoc semnează primul contract cu Casa de discuri Columbia şi scoate apoi disc după disc (peste 30!). Discurile sale, de la casele Columbia, His Master’s Voice, Odeon şi Cristal – ce cuprind şlagăre precum De când m-a aflat mulţimea, Dragostea e ca o râie, Foaie verde spic de grâu, Mărie şi Mărioară, Pe deal, pe la Cornăţel sau vestitul Cântec al lui Zavaidoc – i-au adus prestigiu şi foarte mulţi bani.

Gheorghe Zamfir îl consideră pe Zavaidoc nu numai un cântăreţ ci şi un artist de mare rafinament şi un înţelegător al fenomenului folcloric românesc. A ştiut să pună în evidenţă melodiile pe care le-a interpretat într-un mod magistral, nu numai prin calitatea excepţională a vocii sale, dar şi prin felul de a gândi şi a pătrunde profund sensurile cântecelor sale (Pildner, 2007: 167).

La 31 decembrie 1944 este internat la Spitalul bucureştean Filantropia. Orbeşte, trăindu-şi în chinuri ultimele clipe ale vieţii. Moare la 13 ianuarie 1945, fiind înmormântat la Mănăstirea Cernica.

Bibliografie:
1. Dumitraşcu, Jean, Năbădăiosul Zavaidoc, Ed. Pământul, Piteşti, 2006, p. 10.
2. Pildner, József, Blanda, Petru, Cântecul lui Zavaidoc, Ed. Pildner & Pildner, Târgovişte, 2007, p. 167

Comments

comments