Centenarul Marii Uniri. Argeşeni de care suntem mândri. ION GHEORGHE VRĂNEANȚU (1939-2006) – PRINȚUL ARTELOR

774 views

România de la Argeş! În anul Centenarului Marii Uniri, universulargesean.ro vă invită să redescoperiţi argeşenii care au jucat un rol important în istoria României Moderne, personalităţi de care suntem mândri.

Realizând un admirabil portret literar pictorului Ion Gheorghe Vrăneanţu – rătăcit prin destin în Argeşul voievodal, unde avea să-şi împământenească pentru eternitate trupul firav, mâna cu degetele alungite avid spre penelul cu care mângâia, prin mijlocirea gândului său inspirat şi a culorilor, pânze cu icoane de oameni ori de locuri dragi lui –, un venerat patriarh al literelor, scriitorul Marin Ioniţă, pasionat de opera marelui artist plastic, îl definea metaforic, în stilul său inconfundabil: „Prinţ al artelor”…

Prof. Grigore Constantinescu, în Argeșul artistic – evocări biografice ne descrie vizita în atelierul lui Vrăneanțu a lui Petru Comarnescu [1905-1970], născut la Iaşi, cel care era, în epocă, o somitate în domeniul istoriei şi criticii de artă. Consacrat prin studiile sale de estetică ori de istorie a culturii şi artei redactate sub forma unor monografii vizând mari artişti plastici români («Anghel», «Brâncuşi – mit şi metamorfoză», «Luchian», «Tonitza», «Ţuculescu») şi străini («Deineka»), el vine la Piteşti, pentru a cunoaşte opera unui pictor tânăr care se detaşa, prin creaţia lui originală, de artiştii mult prea implicaţi „în slujirea cu devotament, prin artă, a construirii socialismului în R.P.R.”.

Petru Comarnescu îi mărturiseşte cu sinceritate, pictorului Ion Gheorghe Vrăneanţu, într-o scrisoare adresată din Bucureşti, la 15 aprilie 1968: „Am fost impresionat de compoziţia d-tale cu Mihai Viteazul, ca şi de cea cu tragedia lui Iorga şi aş dori să văd compoziţia cu Mircea cel Bătrîn. M-a impresionat, de asemenea, personalitatea d-tale de artist gînditor, iubitor de muzică, de om cu certă distincţie sufletească. Cred că şi citeşti, ceea ce foarte puţini dintre colegi d-tale o fac…”.

Intenţionând să publice un articol despre pictor şi operele sale artistice, pentru a-l face cunoscut în ţară, Petru Comarnescu îl roagă insistent: „Să-mi scrii comunicându-mi date biografice, studiile, preocupările, cum ai ajuns la eroii pe care i-ai pictat (chiar şi textul ce însoţeşte compoziţia cu Mihai Viteazul – citatul din Bălcescu). Mi-ai spus ceva în legătură cu emoţia ce-ai avut-o pictând pe eroii istoriei – că ai lăcrimat gândindu-te la unele momente tragice. Orice confesiune de acest fel ar fi binevenită pentru articolul meu. După ce voi publica articolul, voi face intervenţii la autorităţile de aici şi la cele din Piteşti spre a ţi se da o locuinţă în care să poţi lucra prielnic… Te sfătuiesc să continui calea pe care ai apucat-o – originală, autentică, de mare suflu. Mă bucur că există artişti şi
oameni ca d-ta.”…

Răspunzând, într-un stil metaforic cu vădită tentă arhaică, solicitării criticului de artă, Ion Gheorghe Vrăneanţu avea să-şi mărturisească întreg calvarul unei copilării fără copilărie în „temniţele” orfelinatelor prin care a trecut, mărturisiri impresionante până la lacrimi ale sufletului unui copil căruia i-a fost ucisă, prin destin, bucuria copilăriei sale. „Sânt suflet ce vieţuieşte în condiţia naturală a tragediei, intensificându-şi la paroxism tensiunea inclusă organic în clar–obscur. Sunt senin în clar–obscur. Îmi uit viaţa şi destinul meu.”.

Implorând „stimatului maestru” Petru Comarnescu „îndurare pentru clipele răpite”, semnează, parcă în intenţia de a-i readuce în memorie infernul copilăriei sale, „io numărul 27 odată al unui orfelinat de pe strada Pestalozzi 16 din Timişoara, pictorul Vrăneanţu de acum”, nu înainte, însă, de a sintetiza, într-un „curriculum vitae”, etape din amara sa trecere prin viaţă: „Date biografice: Născut 1939, februarie 28 în Timişoara; 1942 – rămân orfan; 1945/46-51 – orfelinatul din Timişoara împreună cu sora; 1951-53 – Casa de copii Turnu–Roşu; 1953-54 – elev al Şcolii normale «Andrei Şaguna» din Sibiu; 1954-57 – elev al Liceului «Gheorghe Lazăr» din Sibiu; 1957-59 – muncitor necalificat la Uzinele pentru apărarea patriei Mârşa–Avrig”, dar şi momente ale confirmării talentului său artistic: „1959-65 – student «Nicolae Grigorescu» secţia Pictură; 1965-66 – asistent costume Studioul Buftea; 1966 – până în prezent, profesor pictură la Şcoala populară de artă din Piteşti”; prezenţa sa pe simezele unor expoziţii de artă plastică: „1967 – prima expunere: Expoziţia tineretului Bucureşti (lucrări: Logodna I, Iorga, Sărbătoarea recoltei); 1967 – Expoziţia tinerilor în Polonia (lucrări: Logodna I); 1967 – Expoziţia anuală Dalles Bucureşti (lucrări: Logodna II, Amintiri din Forotic); 1968 martie, Piteşti – simpozionul Tineretul şi punctul său de vedere (lucrări istorice: Supliciul lui Iorga sau Soarele şi corbii, Mircea Vodă cel Bătrân, Călugărenii, Laokoon, 1907)”.

Prezenţa tablourilor sale pe simezele expoziţiilor organizate în ţară şi în străinătate va fi o confirmare certă a talentului pictorului piteştean: 1969 – Kőln; 1972 – Moscova; 1973 – Osaka, Memphis, San Francisco; 1974 – Viena, Sofia, Bremen, Hamburg etc.

Devenit extrem de cunoscut în România, dar, mai ales, peste hotare, Ion Gheorghe Vrăneanţu se „bucura”, în rândul artiştilor plastici, de notorietatea de a fi fost semnatarul singurului tablou expus în cabinetul preşedintelui Franţei, Georges Pompidou [1911–1974], un pasionat, dar extrem de avizat colecţionar de artă. Tablourile semnate de Ion Gheorghe Vrăneanţu vor intra, de altfel, în marile colecţii muzeale de la Brukenthal – Sibiu, Palatul culturii din Iaşi, Galeria de artă din Piteşti ş. a., dar şi în colecţii particulare din: Australia, Franţa, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii… Talentul său remarcabil, maniera tehnică adoptată, pasiunea pentru artă, munca asiduă – lucra, se spune, în acelaşi timp, la trei şevalete – l-au propulsat pe piscurile artei plastice naţionale.

În conul de lumină al lumii artistice naţionale, Ion Gheorghe Vrăneanţu se proiecta prin cronicile obiective ale unor critici de artă consacraţi, precum Petru Comarnescu, care, în articolul său apărut la 25 mai 1968, în revista „Luceafărul”, anul XI, nr. 21 (317), intitulat «Un pictor care trăieşte istoria: Ioan Gh. Vrăneanţu», evoca momentul întâlnirii cu opera plastică a pictorului piteştean, cu prilejul Expoziţiei tineretului organizate la Bucureşti în 1967, unde erau expuse trei picturi selectate din creaţia sa: «Chinurile lui Nicolae Iorga», «Logodna» şi «Sărbătoarea recoltei» percepute de către criticul „impresionat de aceste tablouri ale unui nume necunoscut atunci”, ca fiind expresia plastică a unor „puternice sentimente, idei ridicate la simbol, o elaborare compoziţională cu totul remarcabilă”, autorul cronicii conştientizând că „O asemenea pictură nu putea fi făcută decât de un artist care gândeşte înalt şi simte profund, un artist cult pentru care istoria trecutului şi cea în desfăşurarea actuală este vie şi inspiratoare, cu marile ei coordonate.”.

Observând asimilarea unor „învăţăminte” ale marilor maeştri ai picturii, Petru Comarnescu analiza „cu ochi critic” „îmbinările de personaje şi privelişti transfigurate cu forţă dramatică vădind expresii spiritualizate ale stilului baroc”, pentru a releva că tabloul «Chinuirea lui Iorga» sau «Soarele şi corbii» emoţionau „prin dramaticul contrast dintre victima iluminată şi expresiile monstruoase ale asasinilor”, tragicul imaginii sugerând influenţe preluate de la Breughel sau de la El Greco.

Personalitatea de previzibilă perspectivă a pictorului i se conturează criticului Petru Comarnescu la Piteşti, fascinat de „compoziţiile elaborate cu un puternic suflu narativ”: «Laokoon» şi «Călugăreni». Atenţia sa este reţinută de compoziţia «Mircea cel Bătrân», în care marele voievod „proiectat static în centru şi înconjurat de o puzderie de personaje contopite într-o mişcare obştească” apare „ca un erou meditativ, plin de acea măreţie modestă şi dârză totodată, cu acea atitudine demnă, vitează şi sfântă, aşa cum îl văd mulţi dintre cei care adâncesc psihologia poporului nostru şi a exponenţilor lui”, compoziţie de amplă respiraţie istorică „întruchipând versurile lui Eminescu: «Eu îmi apăr sărăcia, şi nevoile, şi neamul», înscrise pe fundalul de boltă al tabloului.”.

Pe aceleaşi coordonate conceptuale, se înscrie şi compoziţia «Călugăreni», în care Mihai Viteazul apare, însă, „mai dinamic ca gestică şi atitudini, ca mlădiere a expresiei chipului, ca înfăţişare fizică”, criticul de artă considerând că „El Greco nu l-ar fi văzut altfel în grandoarea şi neliniştile lui”, concluzie, evident, flatantă pentru artistul piteştean care, în pofida condiţiilor de lucru mizere, întrucât picta într-o „cămăruţă”, în lipsa unui atelier de pictură, manifesta o pasiune aproape maladivă pentru artă, mărturisind el însuşi că „face o «pictură de suflet», că îndeplineşte, ca un artist cultivat şi iubitor de muzică înaltă adevărul rostit mai de mult de către Luchian: «Noi, artiştii, privim cu ochii, dar pictăm… cu sufletul». E un creator de specie rară, pentru că e un mare neliniştit, capabil să gândească măreţ şi constructiv, pentru că se cultivă temeinic, pentru că, la el, istoria este ceva viu şi îmbolditor…”.

În aceeaşi manieră pozitiv apreciativă, Petru Comarnescu continuă: „Vrăneanţu are forţă şi vocaţie de artist mare, pentru că este dincolo de mode şi de ispite moderniste, căutând în sinteza creaţiei sale, inspiraţie de la uriaşii picturii universale şi româneşti şi trăind autentic valorile culturii patriei.”.

Dominanta concepţiei ideatice compoziţionale a creaţiei plastice a lui Ion Gheorghe Vrăneanţu o reprezintă credinţa în dăinuirea vetrelor de statornicie românească, a satelor sortite, de regimul totalitar comunist, la dispariţie, prin aberantul plan de sistematizare, marele pictor împărtăşind temeinic ideea poetului Lucian Blaga care credea că „veşnicia s-a născut la sat”; credinţa sa că, prin dispariţia satelor româneşti, dispare însuşi sufletul neamului nostru; credinţa că, fără însemne ale credinţei strămoşeşti, satul n-ar exista…

De aceea, în majoritatea tablourilor sale de inspiraţie rustică, se regăsesc aceste simboluri de eternitate imaginate sub cupola înălţată spre ceruri a unei biserici, ori a unei cruci rătăcite pe un drum singuratic sau prinse în cuie pe un copac lângă o fântână sau la o răscruce de drum.
Artistul, aidoma înţelepţilor iconari sihaştri, şi-a coborât mintea în suflet spre a grăi, prin splendoarea culorilor îngemănate dumnezeieşte pe pânză, sufletelor împătimite de frumos rătăcite într-o societate dominată de patimi lumeşti, de ură, de neîncredere în viaţă.

Prin opera sa, Ion Gheorghe Vrăneanţu se dorea un tămăduitor al sufletelor pervertite de plăceri efemere, sădind, în conştiinţele privitorilor, dorul de eternitate, sugerând o permanenţă existenţială prin zugrăvirea cu predilecţie a satelor neaoşe româneşti. Într-o epocă tulburată de ateism, Ion Gheorghe Vrăneanţu sădea puternic, din sufletul său, în sufletele celor care i-au admirat opera plastică, credinţa mântuirii prin credinţă…

Splendidele tablouri pictate ale lui Vrăneanțu, ar trebui să le asociem mental unei vieţi cumplit de potrivnice desăvârşirii sale ca artist, fără un sprijin material substanţial oferit de o societate pe care o slujise cu devotament prin talentul său, nevoit să se manifeste într-un mediu viciat de invidia confraţilor mai puţin înzestraţi, dar aspirând cu toţii spre o glorie iluzorie, Ion Gheorghe Vrăneanţu rămâne, în conştiinţa contemporanilor care l-au preţuit cu adevărat, un suflet dăruit artei, iar pictura sa – o artă dăruită sufletului.

S-a stins din viaţă 18 noiembrie 2006 la Pitești, fiind înmormântat la Curtea de Argeş. Cei care i-au ales ca loc de veşnicie cimitirul din Cetatea Basarabilor, ştiau că acolo, îl aştepta fiul lui, George Ion Vrăneanţu, decedat la doar 33 de ani, cel pe care nu-l putuse smulge din ghearele morţii, deşi cheltuise o avere, vânzându-şi o întreagă colecţie de tablouri pentru salvarea lui… Celălalt fiu, Eliodor Rolland Vrăneanţu, asculta printre lacrimi, la telefonul mobil, de departe, din Australia, slujba de înmormântare a tatălui său oficiată de către preoţii de la Biserica Olari din inima străvechii cetăţi voievodale…

Bibliografie selectivă:
1. Grigore Constantinescu – Argeșul artistic – evocări biografice, Ed. Alean, Pitești, 2015.
2. Nicolae Cârlan – Petru Comarnescu, îndrumător şi susţinător de tinere talente, în „Argeş”, august 2008;
3. Petru Comarnescu – Un pictor care trăieşte istoria: Ioan Gh. Vrăneanţu, în „Luceafărul”, an XI, 1968, nr. 21 (317);
4. Jean Dumitraşcu – Apus de toamnă – Ion Gheorghe Vrăneanţu, în „Argeş”, august 2007;
5. Marin Ioniţă – Un prinţ al artelor: Ion Gheorghe Vrăneanţu, în „Argeş”, decembrie 2006;
6. Mariana Şenilă-Vasiliu – Singur printre artişti, în „Argeş”, ciclul «Remember Roland Anceanu»;
7. Ion Gheorghe Vrăneanţu – Anotimpuri româneşti, Bucureşti, 1981.

Comments

comments