Centenarul Marii Uniri. Argeşeni de care suntem mândri. Emil Ivănescu – Millan (1910-1972) – Personalitate a picturii bisericești românești

951 views

România de la Argeş! În anul Centenarului Marii Uniri, universulargesean.ro vă invită să redescoperiţi argeşenii care au jucat un rol important în istoria României Moderne, personalităţi de care suntem mândri.

Una dintre personalitățile picturii bisericești românești a fost Emil Ivănescu-Milan, cum frumos îl prezenta profesorul Grigore Constantinescu, în volumul Argeșul artistic – evocări biografice.

1910, februarie 15 – În familia zugravului bisericesc Gheorghe şi a ariei Ivănescu din Curtea de Argeş, se naşte Emil, viitorul pictor, restaurator al picturilor murale din unele monumente istorice şi de artă.
1925 – După absolvirea Şcolii de artă şi meserii din Curtea de Argeş, execută copii ale unor portrete de ierarhi ai Episcopiei Argeşului, la comanda episcopului Nichita.
1927 – Este angajat, la Bucureşti, de către pictorul Iosif Keber, adept al „noului val”, care promova, în pictura bizantină, „linia simplă, elegantă” a
stilului vechilor pictori-călugări de la Muntele Athos, iniţiindu-se în tainele acestei picturi, într-o perioadă în care curentul renascentist devenise o modă urmată prioritar de artiştii plastici.
1933–1935 – Pictează Catedrala ortodoxă din Craiova, bisericile ortodoxe din: Novaci–Gorj (cu Iosif Keber) şi Târnăveni.
1935–1941 – Urmează cursurile Şcolii de arte frumoase din Bucureşti, completându-şi, sub îndrumarea competentă a profesorilor Eustaţiu Stoenescu, originar din Craiova, şi piteşteanul Costin Petrescu, cunoştinţele teoretice şi practice în domeniul artelor plastice.
Execută, în asociaţie cu pictorul Dumitru Belizarie, icoanele împărăteşti pentru iconostasele Bisericii ortodoxe române de la Ierusalim şi Iordan, precum şi cele de la Liceul «Mihai Viteazul» din Bucureşti.
Colaborează, alături de prahoveanul Gheorghe Bobuleanu, la realizarea operei «Marea frescă a neamului» de la Ateneul Român concepută de pictorul Costin Petrescu din Piteşti şi la decoraţia murală a Palatului regal din Bucureşti. Participă la «Saloanele oficiale de toamnă» (desen, gravură şi afiş) din 1938 şi 1939 organizate de Pavilionul artelor din Şoseaua Kiseleff, la Sala Dalles, lucrările expuse fiind apreciate de către pictori consacraţi: Camil Ressu, Jean Steriadi, Gheorghe Petraşcu.
1936–1941 – Execută picturile murale de la bisericile ortodoxe din: Broşteni–Dâmboviţa, Batiz–Hunedoara, Schitul «Sfânta Ana» din Orşova, Capela Institutului Samarinean din Bucureşti, Biserica Vâlsăneşti–Argeş (restaurare).
1941–1944 – Lucrările sale de grafică, pictură de şevalet şi portretistică expuse sunt apreciate la superlativ de maeştri ai genului. Obţine calificativul „excelent” pentru rezultatele aprofundării unor tehnici specifice de restaurare a picturilor murale. Ilustrează cărţi şi reviste bisericeşti pentru Editura «Fântâna Darurilor» şi publică gravuri cu teme religioase în ziarul «Curentul».
Pictează Capela ortodoxă din Balcic, Catedrala ortodoxă din Chişinău, bisericile din satele: Lăceni, Broşteni, Vâlcelele (Argeş), Olteni (Olt) şi Biserica «Tudor Vladimirescu» din Bucureşti.
Artistul este o prezenţă activă în cadrul manifestărilor culturale organizate de Societatea «Tinerimea artistică» din Bucureşti, alături de colegii săi: Paul Constantinescu, Florica Cordescu, Horia Damian, Dona Niculina, Dumitru Stoenescu, Dimitrie Hornung, Iosif Vass ş. a.
1943 – Execută, împreună cu Paul Constantinescu, G. Mihalcea şi Anatol Vulpe, 23 de copii extrem de fidele ale programului iconografic din Biserica Domnească de la Curtea de Argeş, pentru Biserica ortodoxă română din Berlin.
1944 – Tablourile sale expuse la saloanele oficiale organizate în Sala Dalles întrunesc aprecierile favorabile ale juriului format din: Alexandru Ciucurencu, Camil Ressu, J. Al. Steriadi, Ion Jalea, Nicolae Dărăscu şi alţii. Este promovat în funcţia de inspector eparhial pentru pictură bisericească al Episcopiei Argeşului.
1945–1949 – Realizează picturile murale ale bisericilor ortodoxe din localităţile: Valea Ungureni şi Bărcăneşti (Olt); Stârci, Humele şi Băiculeşti (Argeş); Jiblea Nouă (Vâlcea); Capu Dealului din oraşul Curtea de Argeş.
Restaurează pictura murală a bisericilor din: Tătărăi (Olt), Deagu de Sus, Recea, Oeşti şi Corbeni (Argeş).
1946 – Participă la Salonul oficial de pictură şi sculptură din Sala Dalles, critica de specialitate relevând calităţile artistice ale pieselor expuse.
Se căsătoreşte cu Claudia Nichiteanu, originară din Hotin, cu care are doi copii: Eugeniu Ivănescu, fost preşedinte al Ordinul Arhitecţilor din România – filiala teritorială Argeş şi Mircea Ivănescu, profesor de dans la Palatul Copiilor din Piteşti.
1948-1953 – Este angajat ca pictor scenograf de decor şi costume al Teatrului muncitoresc din Piteşti (devenit Teatrul «Alexandru Davila»), contribuind efectiv la punerea în scenă a unor piese reprezentate pe scena acestei importante instituţii de cultură din oraşul de pe Argeş: „Insula păcii” de Evghenii Petrov [1948], „Scufiţa roşie” de Boris Ciornâi [1949], „Medicul de plasă” de George Ulieru [1949], „Mic-Pitic – inimă de voinic” de Sergiu Milorian [1949] ş. a.
1950–1968 – Pictează bisericile ortodoxe din: Piteşti («Sf. Ilie» şi «Mavrodolu»), Sibiu («Sf. Nicolae-Lazaret»), Craiova («Sf. Treime»), Turnu Severin («Sf. Gheorghe»), Strehaia, Cujmir şi Oprişoru (Mehedinţi); Răcăciuni, Podul Iloaei şi Negri (Iaşi), Azuga şi Filipeştii-Târg (Prahova) şi Jilava (Ilfov). Restaurează parţial pridvorul Bisericii Domneşti din Curtea de
Argeş şi, integral, pictura Bisericii–monument din Pătroaia-Vale (Dâmboviţa).
1965–1968 – În calitate de profesor de desen în oraşul său natal, descoperă tinere talente care vor confirma prin lucrări de artă plastică prezentate la expoziţii organizate pe plan zonal sau naţional.
Coordonează, cu rezultate remarcabile, practica de vară a studenţilor de la Institutul «Nicolae Grigorescu» din Bucureşti, contribuind efectiv la specializarea acestora în operaţiunile de restaurare a picturilor murale de la monumentele ecleziastice din: Filipeşti, Cujmir şi Oprişoru.
1969–1972 – Asociindu-şi, în vacanţe, şi pe fiul său, Eugen, student la Facultatea de arhitectură din Bucureşti, pictează bisericile ortodoxe din localităţile: Nucşoara (Argeş), Vânju Mare (Mehedinţi) şi Săvârşin (Arad).
În portretistică, Emil Ivănescu–Millan manifestă predilecţie spre o sobrietate profund studiată, ce conferă personajelor aura autenticităţii şi unicităţii momentului imortalizat, aerul de meditativă elaborare, cu o miseen scène meticulos concepută, până la detaliul semnificativ, care, integrat ansamblului, sugerează o stare de spirit dominantă − reflex al unei intense interiorizări.

Opţiunea pentru plein-air în compoziţiile de o complexitate arhitectonică evidentă, marcate printr-o tendinţă spre monumental, dispunerea elementelor constituente într-o aparentă ordine lineară, încărcată de o pulbere de lumină celestă, cumva manieristă, conferă peisajelor, dincolo de valenţe dominant documentare, virtuţi estetice de un incontestabil rafinament. Vibraţia temporalului se nuanţează cromatic şi ideatic în ipostazele de sezon ale cadrului urbanistic reprodus, pictorul vădind o ştiinţă remarcabilă de particularizare a peisajului.

Charles Baudelaire îl definea pe pictorul Theodore Rousseau, eferindu-se la peisajele sale, ca pe un „artist chinuit de mii de demoni şi eştiind pe care dintre ei să-i asculte”.
Peisajele lui Emil Ivănescu–Millan ascultă nu de spirite malefice, ci xclusiv de spiritul său purificat prin contactul nemijlocit cu marea artă isericească. pecializat în restaurarea picturilor murale, profesiune pentru care a anifestat un adevărat cult, oficiind, cu pasiune şi competenţă, o muncă igăloasă de bijutier în redarea strălucirii de odinioară unor nestemate ale piritului naţional, Emil Ivănescu–Millan este şi un imaginativ sensibil, prin econstituirea plastică a unor monumente de largă respiraţie istorică, precum celebra Biserică Sân Nicoară din Curtea de Argeş.

Cu gândul la opera sa păstrată în sipetul de comori al nemărginirii spiritualităţii neamului românesc, să păşim întotdeauna cu pioşenie în sanctuarul intim al creaţiei pictorului Emil Ivănescu–Millan, oferind memoriei sale sublima floare a recunoştinţei pentru o moştenire sacră, întemeiată pe credinţa în durabilitatea artei – „oglinda cea mai pură în care, după opinia pictorului Nicolae Tonitza, se răsfrânge ireproşabil sufletul unei naţiuni”.

1972, decembrie 22 – Făclia vieţii pictorului Emil Ivănescu–Millan se
stinge în casa familială din apropierea vestitelor ruine ale Bisericii Sân Nicoară din Curtea de Argeş.

Bibliografie selectivă:
1. Constantinescu, Grigore, Argeșul artistic – evocări biografice, Ed. Alean, Pitești, 2015.
2. Grigore Constantinescu – Emil Ivănescu-Millan, pliant, 1992;
3. Octavian Ungureanu – Pictorul Emil Ivănescu – cîteva repere artistice, în revista „Cultura”, Piteşti, 1972.

Comments

comments