Centenarul Marii Uniri. Argeşeni de care suntem mândri. Dumitru (Dimitrie) C. Brătianu (1818-1892) – diplomat și om politic

821 views

România de la Argeş! În anul Centenarului Marii Uniri, universulargesean.ro vă invită să redescoperiţi argeşenii care au jucat un rol important în istoria României Moderne, personalităţi de care suntem mândri.

Dumitru (Dimitrie) C. Brătianu este personalitatea politică cu profunde implicații în istoria poporului român. Diplomat de carieră, pentru o scurtă perioadă a fost prim-ministru al României, timp în care a prezidat ceremonia de încoronare a lui Carol I. Este fratele cel mare al lui I. C. Brătianu, împreună participând la fondarea Partidului Naţional Liberal. Între cei doi fraţi au existat dintotdeauna disensiuni, astfel că Dumitru devine lider al disidenţilor liberali în timpul lungii guvernări a fratelui său, poziţie din care a determinat căderea guvernului. Spre sfârşitul vieţii are loc o împăcare istorică în sânul familiei, iar Dimitrie C. Brătianu devine pentru scurt timp preşedinte al Partidului Naţional Liberal, după moartea fratelui.

Descendent al unei vechi familii boiereşti, Dumitru Brătianu s-a născut în 1818 la Pitești, fiind primul fiu al stolnicului Constantin Brătianu şi al Anastasiei Tigveanu. De asemenea, era fratele mai mare al lui Ion C. Brătianu, viitorul eminent politician român.

Studiile primare le urmează în localitatea natală, iar cele secundare la Liceul „Sfântul Sava” din Bucureşti. În 1835, Dumitru obţine diploma de bacalaureat la Paris. Tot aici, urmează cursuri universitare la Facultatea de Medicină, dar mai apoi se decide pentru Facultatea de Drept (1841). În paralel, audiază şi prelegerile dascălilor Edgar Quinet şi Jules Michelet, la Collége de France. Brătianu se remarcă în Societatea studenţilor români de la Paris (1845) şi intră în francmasonerie.

Dimitrie Brătianu revine în ţară pe timpul agitaţiei provocate de „primăvara popoarelor” în 1848. Se implică activ în mişcarea revoluţionară din Muntenia, făcând parte din Comitetul revoluţionar (10 mai 1848).

De asemenea, Brătianu este trimis de Guvernul provizoriu paşoptist ca agent diplomatic la Viena şi Budapesta, primind împuternicirea de a reprezenta interesele ţării pe lângă „diversele puteri prietene din Europa”. După înfrângerea mişcării, Dumitru Brătianu decide să plece în exil, unde se implică activ pe lângă presă şi diverse cancelarii pledând pentru cauza naţională a românilor. În vara anului 1857, revine în ţară şi este ales deputat de Piteşti în Divanul ad-hoc. De asemenea, face parte din Adunarea Electivă de la Bucureşti, unde la 24 ianuarie 1859 îşi dă votul pentru înfăptuirea Unirii Principatelor sub un singur domnitor.

Alexandru Ioan Cuza apreciază calităţile diplomatice ale lui Brătianu, astfel că îi acordă misiunea de a pleda pentru recunoaşterea „faptului împlinit” în marile capitale occidentale. Simpatizant al ideologiei liberale, se alătură colegilor săi în „monstruoasa coaliţie” pentru a-l înlătura pe domnitor din fruntea statului. După abdicare, Dumitru Brătianu este ales vicepreşedinte în Adunarea Constituantă, iar între 16 martie 1866 – 1 martie 1867 ocupă funcţia de primar general al Capitalei.

 

Desen cu Dumitru Brătianu în timpul revoluţiei de la 1848

Brătianu a avut o carieră diplomatică de succes. Sub domnia lui Carol I devine mesager al cauzei românilor în străinătate, iar în perioada 1878 – 1881, este trimis ambasador extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Constantinopol.
Pe plan intern, s-a remarcat în fruntea grupării politice liberale şi obţine mai multe portofolii ministeriale. Personalitatea lui Dumitru Brătianu a fost întotdeauna umbrită de cea a fratelui său, mult mai puternică şi celebră. Unul dintre avantajele sale a fost faptul că purta numele Brătianu, ceea ce cu siguranţă i-a conferit un mult mai mare respect printre colegii liberali. Nu trebuie însă minimalizate calităţile pe care Dumitru Brătianu le avea cu certitudine.

Pe 24 mai 1875, participă alături de fratele său, C. A. Rosetti şi alţi fruntaşi liberali la unificarea facţiunilor liberale în Partidul Naţional Liberal.

Pe 10 aprilie 1881, I. C. Brătianu îi predă fratelui său conducerea Consiliului de miniştri pentru a organiza ceremonia de încoronare a lui Carol I şi a prezida istoricul act. Astfel, Dimitrie C. Brătianu şi-a legat numele de unul dintre cele mai importante momente din istoria României. Când începe să îşi ia funcţia în serios, Ion nu ezită să organizeze un vot de blam din partea Parlamentului (8 iunie1881), înlăturându-l pe Dumitru şi preluând din nou funcţia de prim-ministru. Acest fapt a alimentat şi mai mult disensiunile deja existente între cei doi fraţi. Astfel, Dumitru Brătianu se numără printre liderii disidenţilor liberali, dorind să răstoarne cabinetul, care deja guvernase ţara mult peste limitele acceptate în general de politicieni.
În acest sens, încă din 1882 fondează ziarul „Naţiunea”, unde nu ezită să critice activitatea Consiliului de miniştri condus de fratele său. Actul de disidenţă propriu-zis s-a concretizat pe 8 noiembrie 1885, când a plecat din formaţiunea politică ce l-a consacrat şi fondează Partidul Liberal Democrat, reuşind să îl atragă şi pe Mihail Kogălniceanu în această disidenţă.

Din fruntea acestui partid, Brătianu va folosi toate mijloacele pentru a determina înlăturarea guvernului de la putere, coalizându-se cu Partidul Liberal Conservator în „Opoziţie Unită”. În martie 1888, guvernul îşi depune mandatul, astfel că eforturile sale au fost încununate de succes. La bătrâneţe, fraţii Brătianu se împacă, astfel că doi mai târziu Dumitru va reveni în rândul Partidului Naţional Liberal. Mai mult, după decesul fratelui, va fi pentru scurt timp preşedintele partidului.

Activitatea sa politică a fost una deosebită: Preşedintele Partidului Liberal Democrat: 8 noiembrie 1885 – 24 martie 1890; Preşedintele Partidului Naţional Liberal: 21 mai 1891 – 8 iunie 1892; Deputat – 1866; Senator – 1876; Primarul Capitalei: 16 martie 1866 – 1 martie 1867; Ministru de Externe: 10 aprilie 1881 – 8 iunie 1881; Ministru al Cultelor: 1 martie 1867 – 4 august 1867; Ministrul Lucrărilor Publice: 1 martie 1867 – 4 august 1867 (ad-interim) și 17 august 1867 – 13 noiembrie 1867; Preşedintele Consiliului de Miniştri: 10 aprilie 1881 – 8 iunie 1881.

Dimitrie C. Brătianu încetează din viaţă pe 8 iunie 1892, la București, la vârsta de 74 de ani.

Bibliografie:
1. Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007.
2. Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 – 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003.
3. Anastasie Iordache, Dumitru Brătianu. Diplomatul, doctrinarul liberal şi omul politic, Editura Paideia, Bucureşti, 2003.
4. Anastasie Iordache, Pe urmele lui Dumitru Brătianu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984.

Comments

comments