„Cine nu are bătrâni, să îşi cumpere!" spune o veche vorbă românească. Însă, mulţi dintre tineri nu ştiu să o aprecieze şi nici să valorifice adevăratele comori pe care au norocul de a le mai avea, de multe ori doar pentru puţin timp, alături de ei. Părinţi, bunici, uneori chiar străbunici, adevărate enciclopedii vii, purtători de înţelepciune şi experienţă de viaţă, ce nici cele mai documentate cărţi nu ţi le pot oferi. Alţii, deşi ar vrea, nu au posibilitatea de a şi le ţine aproape, şi, deşi acest lucru le sfâşie sufletul, trebuie să înfrunte această situaţie. Aşa se face că mii de bătrâni ajung să îşi trăiască ultimele zile de viaţă în câte un azil de bătrâni, mai bun sau mai rău, la mâna unor străini, unii cu suflet, alţii – deloc.
În prezent, în Argeş, în cele 16 cămine de bătrâni autorizate, trăiesc aproape 700 de persoane, mai exact 659. Dintre acestea, patru sunt ale statului, gestionate de Direcţia de Asistenţă Socială a judeţului: cel din Găvana, unul la Bascovele şi câte unul la Şuici şi Călineşti. Ei primesc cea mai mare parte a cererilor, iar condiţia pentru a fi primit este una simplă: să se elibereze un loc, adică, în general să moară cineva pentru a putea fi primit altul! Deşi pare crud, aceasta este realitatea. Bătălia pentru locurile de la stat este legată de faptul că aici costurile sunt subvenţionate, plătite din bugetul de asigurări sociale. Sunt primiţi chiar şi cei care nu au pensie, dar statul trebuie să îi ocrotească. Dacă omul are însă un venit, din acesta i se opresc doar 350 de lei, restul sumei, până la  întreaga valoare a întreţinerii lunare a unei persoane vârstnice, peste 1.000 de lei, fiind suportată de stat. În cazul în care cel în cauză are o pensie mai mare decât atât, restul banilor îi rămân, fiind treaba sa ce face cu ei, dacă îi dă copiilor, nepoţilor sau vrea să îi cheltuiască.

Căminele private înfloresc din cauza lipsei locurilor la stat

Cerinţa tot mai mare de locuri pentru îngrijirea bătrânilor în astfel de aşezăminte a determinat, în ultimii ani, crearea de noi aziluri, însă problema nu se pune la construcţie, ci la asigurarea costurilor de întreţinere, după aceea. Asta, în condiţiile în care banii de la stat sunt tot mai puţini. Cei ce nu reuşesc să şi aducă părinţii şi bunicii în căminele publice au alternativa azilurilor private, care, odată cu cererea, s-au înmulţit exploziv. Iar numărul lor continuă să crească. Însă, după cum spune Aura Copciag, inspector-şef al Direcţiei de Sănătate Publică, aici costurile  pornesc de la 1.500 de lei pe lună pentru o persoană şi puţini îşi permit acest preţ. Însă, în unele locuri, costul poate ajunge şi la 3.000 de lei. În multe dintre ele este inclusă şi asistenţa medicală a vârstnicului, cu medic şi asistentă, cu regim de masă în funcţie de afecţiuni. Condiţiile sunt, în general, mai bune decât la stat, iar, în unele cazuri, se discută chiar de lux. Este cazul unei astfel de instituţii private din sudul judeţului, care le oferă rezidenţilor o clădire cu grădină desenată de stilişti şi camere decorate cu opere de artă, un adevărat rai al iubitorilor de frumos.
Însă reclama insistentă şi  susţinută, cu accent pe condiţiile oferite, nu este întotdeauna o garanţie că şi în realitate lucrurile stau chiar aşa. La ultimele inspecţii efectuate de DSP au fost descoperite o serie de nereguli, sancţionate destul de drastic, dar, din păcate, cei ce suferă sunt tot cei care locuiesc aici: camere insalubre şi aglomerate, toalete insuficiente şi necurăţate, lenjerii de pat insuficiente şi nedezinfectate, mâncare insuficientă şi nu de foarte bună calitate, personal nu foarte săritor sau îngăduitor cu cei neputincioşi, ajunşi la mâna lor. Amenzile date au ajuns chiar şi până la 8.000 de lei, iar majoritatea au termen de conformare până la care trebuie să repare deficienţele. Între timp, când singura alternativă ar fi cerul liber sau, în cel mai bun caz, o căsuţă dărăpănată la ţară şi o viaţă fără niciun fel de ajutor, bătrânii şi cei apropiaţi acceptă şi astfel de condiţii.         

Comments

comments

DISTRIBUIȚI