“De astăzi, Universitatea din Pitești este orfană de unul dintre părinți.
Venerabilul Profesor, Marin Z. MOCANU, primul Rector al UPIT, a plecat pentru a se reîntâlni cu mulți dintre cei cu care a fondat și a construit universitatea pe care cu toții o iubim. A fost un adevărat reper de profesionalism, probitate morală și umanism. Fie-i zborul lin spre rai și țărâna ușoară! Dumnezeu să îl odihnească în pace și să îi ierte păcatele!”, este mesajul transmis de actualul rector de la UPIT, Dumitru Chirleşan.
Născut la data de 6 august 1926 în comuna Mozăceni-Deal, judeţul Argeş, într-o
familie de oameni serioşi, aşezaţi temeinic în vatra şi în viaţa satului, urmează cursurile
primare la şcoala din sat (1934-1938).
Şi pentru că a arătat, încă de pe atunci, „aplecare” spre studiu, părinţii îl trimit la „oraş”, să înveţe carte la liceu, actualul Colegiu Naţional „I.C. Brătianu”, cu profesori vestiţi pe vremea aceea, dintre care se detaşa profesorul de limba română George Aman, cel care, mai târziu, îi va fi coleg de învăţământ universitar.
Dovedind reale aptitudini intelectuale şi sprijinit, cu mari eforturi materiale, de
familie, la îndemnul profesorilor săi, pleacă la Facultatea de Filologie din cadrul celei
mai mari universităţi din ţară. Perioada studenţiei (1946-1950) coincide cu epoca de
mari eforturi din partea intelectualilor filologi de a realiza dezideratele fundamentale ale
Academiei Române: un sistem ortografic coerent şi stabil, o gramatică normativă şi un
dicţionar – tezaur al limbii române.
Aşa se face că tânărul student Marin Z. Mocanu are şansa să-şi formeze şi să-şi definitiveze orizontul intelectual sub îndrumarea unora dintre „titanii” filologiei române: George Călinescu, Tudor Vianu, T. Papahagi, I. Iordan, Al. Graur, Em. Petrovici, J. Byck, B. Cazacu, I. Coteanu, D. Macrea şi Al. Rosetti, al cărui asistent va deveni în 1950, la terminarea facultăţii.
Este demn de reţinut că a absolvit facultatea cu „Diploma de merit”, lucru extrem de rar în acea perioadă şi cu asemenea profesori. Încă din ultimii ani ai facultăţii şi apoi, ca tânăr
asistent, este cooptat în colectivele lărgite constituite pe lângă Institutul de Lingvistică
pentru adunarea de fişe lexicale de dicţionar şi pentru redactarea unor capitole din
„Gramatica limbii române” apărută, în prima ediţie, în anul 1954.
A funcţionat ca asistent la Catedra de Limba Română a Universităţii din Bucureşti, condusă de academicianul Al. Rosetti, până în luna iulie a anului 1952, când are loc cunoscuta „epurare” a celor care nu aplicau suficient de convingător tezele staliniste în domeniul lingvisticii. Este îndepărtat, pentru exact zece ani, din învăţământul superior, dar în ce companie: Al. Rosetti, Al. Graur, I Coteanu ş.a.!
După o perioadă de şomaj, în toamna aceluiaşi an este încadrat la Şcoala Generală din oraşul
Costeşti, unde funcţionează, împreună cu soţia sa, Lizica Şerban (Mocanu), educatoare
la aceeaşi şcoală, timp de trei ani.
În ciuda tuturor obstrucţiilor de ordin politic (a refuzat multă vreme să devină membru de partid), valoarea sa umană şi profesională se face remarcată şi astfel reuşeşte ca în octombrie 1955 să se transfere ca profesor de limba română şi director al Liceului Seral de pe lângă Liceul „Nicolae Bălcescu” din Piteşti (1955-1959) şi, după aceea, ca inspector şcolar la Secţia de învăţământ a oraşului Piteşti şi, periodic, profesor metodist în cadrul Cabinetului pedagogic de pe lângă Secţia de învăţământ a regiunii Argeş. În această perioadă susţine şi promovează examenele pentru obţinerea tuturor gradelor didactice.
Renumele de „ctitor al învăţământului superior argeşean” îl capătă, întrutotul
îndreptăţit, după înfiinţarea Institutului Pedagogic din Piteşti, fapt petrecut în anul 1962.
Este momentul în care, în arealul argeşean şi muscelean, apărea prima instituţie de
învăţământ superior, care va pregăti serii succesive de cadre didactice pentru
învăţământul gimnazial din toată ţara.
În interiorul acestei instituţii se formează un cerc de intelectuali autentici, de
mare anvergură, care vor adăuga oraşului Piteşti, pe lângă renumele de mare centru
industrial şi pe acela de centru de cultură. Se punea, astfel, piatra de temelie a ceea ce va
deveni, peste ani, Universitatea din Piteşti. Pentru a acoperi cu cadre didactice cele cinci
specializări cu care a început învăţământul superior argeşean (română, matematică,
biologie, chimie-fizică, educaţie fizică), conducătorul instituţiei, numit atunci
„prorector”, apelează la cadre didactice universitare din Bucureşti şi la profesori de mare competenţă argeşeni, precum Şerban Cioculescu, Gh. Vrabie, Augustin Z.N. Pop,
S. Teleman, George Aman, Ilie Stănescu, Al. Bera ş.a.
Timp de cinci ani (1962-1967), a condus singur, fără decani, cele trei facultăţi
înfiinţate, ocupându-se de tot ce a însemnat organizarea unei instituţii noi, de la
încadrarea cu personal de îngrijire până la crearea şi dotarea bazei materiale, de la
amenajarea spaţiilor de locuit pentru studenţi până la întocmirea statelor de funcţii.
Un volum de muncă enorm, o cheltuială teribilă de energie şi de timp pentru a pune în
practică o idee benefică întregului spaţiu spiritual argeşean. Şi cel mai tânăr rector din
ţară (avea 36 de ani) a reuşit!
Şi, dacă astăzi Universitatea din Piteşti are 17.000 de studenţi şi o bază materială remarcabilă, un corp profesoral deosebit şi o recunoaştere internă şi internaţională, toate acestea au fost posibile pentru că cineva a avut curajul să înceapă şi puterea de a duce până la capăt ceea ce a început.
