Când veneau, mai ales posturile, noi ne pregăteam cu mare grijă. Dacă scăpai pe gât o picătură de lapte era mare necaz.

Pregătirea începea cu strictă rânduială. Era un adevărat război printre oale, tigăi, cratiţe şi linguri, mese, funduri de lemn, oale de lut, căni, feţe de masă şi câte altele. Leşia era la înălţime şi la mare căutare. Totul era spălat cu peria de rădăcină, că nu erau ca acum fineţuri de soluţii care spală rapid şi curat.

Toate erau spălate şi răs-spălate şi clătite de zor de parcă ar fi fost otrăvite şi aşa erau puse în câteva lăzi curate şi în podul casei aşezate.

Din întristarea lor, acum erau scoase blidele din care se va servi mâncarea de post. Este adevărat că erau mai puţine, dar mult mai solide.

Aşadar, începerea posturilor era ca o mare taină ce se lăsa peste întreaga fire a satului. Noi, copiii, dar şi ceilalţi săteni, ne pregăteam de mers la spovedanie. Era o adevărată bucurie şi sărbătoare! Ce păcate mari puteam avea noi, până în zece ani? Ne simţeam ca îngerii şi zburdam în bucuria cea mare.

Când o porneam la Părintele Savin ca să ne spovedim parcă ne pregăteam de o escapadă. Ne grupam şi intram pe uliţă la Părintele. De obicei era după-amiază, spovedania ţinând până peste miezul nopţii. Noi eram mulţi, iar Preotul Gheorghe Savin nu dădea rasol la slujbe.

Înainte de a pleca spre spovedanie, prima grijă era să fim curaţi şi frumos îmbrăcaţi. Pe urmă, nu uitam să dăm iama prin cuibare pentru a strânge ouă de găină ca să le dăm la spovedanie drept răsplată pentru osteneală.

Frumuşel, luam câteva ouă, cinci de obicei, le puneam în buzunarul de la suman, un fel de surtuc, şi mergeam cu grijă să nu le facem omletă. Părintele Savin spovedea într-o bucătărie de vară. Eram mulţi la rând, pe vârste şi noi nu ne prea îngrămădeam. Ne plăcea să ne mai zbenguim. Dintr-o dată mă trezesc cu un pumn direct în ouăle din buzunar. Câteva s-au spart. Când am văzut halul în care a ajuns buzunarul, mi-am pregătit şi eu ofensiva şi scoţând omleta cu coji cu tot l-am spălat pe faţă pe îndrăzneţul jucăuş.

Tot trecând vremea şi fiind încă multă lume la spovedanie, unul mai apucat pe pozne ne-a zis câtorva dintre noi:

– Cine ocheşte, colea sus, la grajd, pe gaură, cu ouăle pentru spovedanie?

Atâta a trebuit. La rând, cu grijă, fiecare azvârleam cu ouăle direct în spărtura de sus. Eu niciodată nu am nimerit la ţintă atunci când aruncam pentru ochire, într-o direcţie oarecare. Aşa mai erau şi unii dintre colegii mei. Luai o ţintă şi nimereai aiurea. Când s-a aprins lumina în curte era o frumuseţe de ţinte luate. Ouă sparte din plesnitură peste tot: pe grajd, sus spre spărtură, pe uşi, pe geamuri, unele nimeriseră chiar pe uşa bucătăriei unde spovedea Popa Savin. Un adevărat tablou cu gălbenuşuri şi albuşuri de ouă prelinse pe perete până jos.

Când a ieşit bietul Părinte Savin să oprească ostilităţile, a primit direct în cap un ou care s-a prelins peste chelia şi umerii lui voinici. Ca prin minune, ne-am risipit, făcându-ne nevăzuţi în întunericul de seară.

A doua zi, pe la amiază, intră în curtea noastră Popa Savin, supărat oarecum, şi-i zice tatei:

– Bre, Haralambie, unde a fost Costică aseară?

– La spovedanie, Părinte! răspunse tata plin de bucurie, neştiind de papara, atârnată pe pereţii casei, din seara trecută.

– Auzi, bre Haralambie, s-au bătut cu ouă aseară în curte şi au uns toţi pereţii casei, ba am primit şi eu un ou drept în frunte. Nu cumva, Costică al tău a făcut una ca asta?

– Vai, Părinte, nu se poate! Costică nu face din astea. Dacă a făcut el, îl omor şi gata!

– Lasă, bre Haralambie, nu te mai crămălui, aflăm noi cine este capul răutăţii.

– Deh, Părinte, aşa-i când ai copchii, trebuie să tragi năpaste. Dar nu-i nimic, îmi cer eu iertare pentru el şi mâine venim să spălăm pereţii de scrob (aşa se zice la omletă pe la noi, prin Moldova).

Tata nu m-a întrebat nimic. Dimineaţă mi-a zis scurt: Costică, ia o găleată cu apă, o mătură, o perie şi un coş, că mergem undeva. Când am ieşit în drum, mi-a spus să ne îndreptăm spre casa Părintelui Savin. Şi aşa am spălat cu tata toată omleta de pe pereţi, eu aruncând doar cu două ouă şi nici azi nu ştiu, în care direcţie au luat-o.

De atunci tata a rămas prieten cu Părintele Savin. Iar când mă întâlnea pe mine, îl apuca râsul în hohote.

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.

Comments

comments