Siberia românească. Copilăria de coşmar a unei argeşence în lagărele de muncă silnică din Bărăgan

2,482 views

Numele Corneliei Şoroga nu spune nimic nimănui. Numele nu-i apare în nicio carte de istorie, însă, în realitate, femeia de 76 de ani, este una dintre argeşenii care au avut cel mai mult de suferit de pe urma comunismului. Avea doar 16 ani când familia sa din Tutana a fost deportată în lagărele de muncă silnică din Bărăgan. Aici şi-a cunoscut soţul, un preot greco-catolic, iar primul copil a fost rod al iubirii din lagărul de concentrare din Bărăgan. „Universul argeşean” a găsit-o pe Cornelia Şoroga şi a stat de vorbă cu ea.

„Bărăganul a fost Siberia noastră şi e greu să descrii o viaţă în care te recomandă doar ştampila din acte D.O. (Domiciliu Obligatoriu)“

Dragostea pentru pământ a costat scump familia Şoroga din Tutana. După ce capul familiei, Dumitru, a murit pe front în cel de-al Doilea Război Mondial, soţia sa, Ioana, a rămas văduvă şi cu trei copii minori. Eroina noastră, Cornelia Şoroga, acum Marţian, avea pe atunci 11 ani. „Când tata a murit pe front, toţi cei trei fraţi eram minori, iar eu aveam doar 11 ani şi eram cea mai mare. Aveam 11 pogoane de pădure şi vreo 8 hectare de teren, pe care trebuia să le muncim alături de mama, ca să putem trăi. A venit însă colectivizarea, dar mama nu a vrut nici în ruptul capului să predea pământul la CAP. Spunea că este al nostru din moşi-strămoşi şi tot nouă trebuia să ne rămână, nu comuniştilor. Refuzul mamei s-a transformat într-o dramă, care ne-a făcut viaţa un calvar.

Într-o noapte, prin 1960, am fost luaţi pe sus, doar cu ce eram pe noi, şi duşi în lagărele de muncă din Bărăgan, mai exact în zona Lăţeşti. Aici am trăit într-un bordei, în condiţii greu de imaginat pentru mintea omenească. Bărăganul a fost Siberia noastră şi e greu să descrii o viaţă în care te recomandă doar ştampila din acte D.O. (Domiciliu Obligatoriu)“, spune Cornelia despre deportarea familiei sale.

„Pentru mine, adaptarea a fost una dureroasă, care nu s-a încheiat niciodată…“

Odată ajunsă la „Închisoarea în aer liber“ din Câmpia Bărăganului, Ioana Şoroga şi cei trei copii au primit un ţăruş înfipt în pământ, locul care le indica un singur lucru: acesta era locul unde trebuia să îşi construiască un adăpost, din paie şi pământ. „Bărăganul acelor vremuri era locul unde nimic, nici măcar sărăcia, nu avea hotare, unde apa avea miros de greu, oamenii se îmbolnăveau de enterocolite, hepatite şi febră tifoidă, iar şobolanii mâncau orice. Vara Bărăganului topea şi pietrele şi, când crivăţul viscolea zăpada, iarna devenea una asemănătoare celei din Siberia. Aici, într-un bordei – vara încins ca un cuptor şi iarna, umed – am fost condamnaţi la reeducare, cu obligaţia de a nu ne deplasa mai mult de 15 kilometri de zona lagărului. Pentru mine, adaptarea a fost una dureroasă, care nu s-a încheiat niciodată… N-am avut, în toată copilăria mea, un brad de Crăciun, nici n-am văzut, decât mult mai târziu, când ne-am eliberat – şi atunci, la început, în poze.

În bordei dormeam îmbrăcaţi şi aliniaţi, pentru că locul era foarte strâmt. Pe lângă lipsa de hrană, cea mai grea era alimentarea cu apă potabilă. Nu era apă suficientă nici pentru oameni, nici pentru animale. Ne era adusă cu cisternele, era caldă, cu gust rău, dar tot stăteam la coadă pentru câţiva litri. Foarte mulţi s-au îmbolnăvit aşa. A izbucnit şi o epidemie de tifos. Oamenii tremurau, aveau febră şi transpirau. Din cauza bolii, se producea o disfuncţie a intestinelor şi nu puteau urina decât la opt-zece zile. Nu aveau voie să mănânce nimic, deoarece aceia care mâncau, mureau“, mai spune Cornelia despre ceea ce ea numeşte şi astăzi „condamnarea la inexistenţă“.

Când şi-a cunoscut soţul, Cornelia avea 18 ani şi el 40

Când şi-a cunoscut soţul, pe Tiberiu Marţian, şi el deportat în Bărăgan, Cornelia avea 18 ani, iar el 40. Tiberiu Marţian era fiul preotului greco-catolic din comuna Dăbâca, judeţul Cluj, şi absolvise Academia de Teologie. I-a oferit adăpost unui preot greco-catolic prigonit de autorităţile comuniste care nu mai tolerau decât credinţa ortodoxă.

Numai că Securitatea a aflat şi Tiberiu a fost condamnat, în 1951, la 10 ani de temniţă. Timp de un deceniu, a cunoscut închisorile din Transilvania, iadul din Baia Sprie şi Gherla. Apoi a fost deportat în Bărăgan. Aici a cunoscut-o pe Cornelia. Când s-au întâlnit, el lucra ca tâmplar într-o fermă din lagăr, iar Cornelia îngrijea de găini. Pentru că păsările nu îşi făcuseră „norma“ de ouă stabilită de politrucul lagărului, Cornelia nu a primit bonul, fără de care deportaţii nu aveau dreptul la hrană. Tiberiu i-a cedat fetei raţia sa de mâncare şi aşa cei doi s-au împrietenit şi s-au căsătorit.

La puţin timp după amnistierea deţinuţilor politici, în anii ‘64, cei doi s-au mutat la Turda, în chirie, pentru că bunurile familiei Marţian fuseseră confiscate, la fel ca şi cele ale familiei Şoroga din Argeş. La foarte scurt timp s-a născut primul copil – Emilia, rod al iubirii din lagărul de concentrare din Bărăgan.

„Soţul meu, Tiberiu, a muncit multă vreme într-un magazin de tip Gostat. A fost hirotonisit clandestin şi, pe ascuns, îndeplinea rolul de preot. După 1989, s-au redeschis şapte parohii greco-catolice. În 2003, când s-au împlinit 150 de ani de la întemeierea „Eparhiei Greco-catolice de Cluj – Gherla”, Papa Ioan Paul al II-lea l-a desemnat pe Tiberiu prelat papal onorar. Diploma de numire a ajuns însă chiar în ziua înmormântării sale“, îşi aminteşte cu nostalgie şi durere Cornelia despre soţul său, omul care a salvat-o, practic, ajutând-o să treacă mai uşor peste anii petrecuţi în lagărul de la Lăţeşti.

După cruda experienţă, Cornelia Marţian nu s-a mai întors niciodată în Argeş. Nu a mai putut. „Nu am revenit niciodată să mai văd locurile natale. După ce am fost eliberaţi din lagăr, mama şi fratele cel mic au fugit în America, ajutaţi de o sectă, iar eu mi-am continuat viaţa alături de soţul meu şi cei trei copii. Emilia este acum un mare medic, Tiberiu, băiatul cel mijlociu – care poartă numele tatălui său – este inginer, iar Mircea este preot“, şi-a încheiat Cornelia povestea sa de viaţă, una care merită mult mai mult decât să fie prezentată într-o pagină de ziar.

Comments

comments