Argeșul şi-a păstrat, într-un procent destul de mic, clădirile de altădată. Cu stiluri arhitectonice unice, puţinele clădiri rămase în picioare zac astăzi uitate printre blocurile de metal sau sticlă.

Trecem adesea prin centrul Piteştiului, Câmpulungului, Topoloveniului, Mioveniului sau prin Curtea de Argeş şi pe străzile adiacente, pe lângă clădiri de patrimoniu, vechi de cel puţin 100 de ani, clădiri ce tăinuiesc poveşti de un farmec inefabil, care ne ajută să descoperim adevărata identitate a judeţului în care trăim. Tocmai de aceea, „Universul argeşean“ îşi propune să readucă în conştiinţa argeşenilor frumuseţea urbană arhitecturală a vechilor clădiri, pierdute în agitaţia şi zgomotul cotidian.

Prin această campanie vrem să scoatem la lumină clădirile vechi, care încă mai păstrează şarmul veacurilor trecute, unele – adevărate monumente istorice şi arhitecturale. Oricine poate adera la această campanie şi poate trimite fotografii – dar şi poveştile clădirilor vechi din Argeş, pe care le vom publica în cadrul campaniei noastre. Încercăm astfel să creăm, cu ajutorul dumneavoastră, cel mai frumos ghid urban online al Argeşului.

Conacul Brătienilor din Ştefăneşti
“Poziția acestei vile e sănătoasă și încântătoare, destul de sus, pe o coamă de munte, împrejmuită de vii… Din punctul cel mai înalt al vilei se desfășoară ochilor o panoramă măreață a Munților Carpați, de la Olt până la Valea Buzăului” – Regele Carol I al României.

Construirea casei de la Florica a început în anul 1858, după ce Ion C. Brătianu s-a căsătorit cu Pia Pleşoianu, noua familie stabilindu-şi căminul la ţară. Dintr-o casă cu patru camere şi o pivniţă pentru vin, bătrânul Brătianu a construit un conac cu o frumoasă terasă deschisă la nivelul parterului. Se pare că peste demisol şi parterul vechii clădiri, proprietarul a adăugat şi un etaj cu câteva încăperi. „Era unul din visurile lui cele mai fericite să aibă o căsuţă pe acel deal, admirabil împodobit cu pomii cei mai buni ce se găseau în ţară”.

Ionel Brătianu îşi amintea: “Părinţii noştri – chiar de la căsătorie îşi făcuseră din Florica aşezământul lor casnic. Datoriile politice îi obligau în diferite împrejurări să se mute la Bucureşti. Doisprezece ani de minister şi cursurile superioare ale liceului obigaseră pe părinţii noştri şi pe copii să-şi petreacă în Capitală cea mai mare parte a anului. Totuşi, pentru unii, ca şi pentru alţii, Florica era vatra şi cuibul adevărat. Aceasta o simţeam într-atâta, încât faţă de copiii născuţi la Bucureşti rămânea avantaj celor ce se născuseră la Florica şi care aveau astfel o legătură mai mult cu dânsa. Tatăl meu, retrăgându-se de la guvern, la începutul anului 1869 ne instalarăm la Florica, de unde în curs de şapte ani rareori şi numai câte unul din copii vene pentru câteva zile la Bucureşti“.

Cât timp a trăit “Vizirul” (Ion C. Brătianu) casa a menţinut acel stil sobru, impus de gusturile sale simple. Cu greu, spre sfârşitul vieţii, a fost convins de fiul său Ionel, inginer împătimit de construcţii, de necesitatea renovării casei. Aşa cum arată azi, întregul ansamblu de la Florica este rodul pasiunii de a construi a lui Ionel Brătianu „care a răsturnat aproape tot ce a rămas de la tatăl său şi care dintr-o căsuţă lângă vie a făcut o instalaţie confortabilă cu parc, fermă şi chiar cu un observator astronomic”. Stilul casei este neoromânesc, împletind frumos modernul cu tradiţionalul. Ionel Brătianu avea să răspundă unei interpelări în Parlament la 8 februarie 1909, astfel: „S-a schimbat casa de cum mi-a lăsat-o tatăl meu, după cum şi-a schimbat tatăl meu casa de cum i-o lăsase moşul meu. Moşul meu a lăsat o casă cu o pivniţă şi patru camere. Tatăl meu a mai adăugat opt camere. La rândul meu am mai adăugat şi eu şi sper ca şi generaţiile viitoare, pentru dragostea ce o au pentru Florica, vor mai adăuga şi ele ceva… Ceea ce am făcut la Florica aş vrea să facem şi în statul român”.           Amenajările şi construcţiile pe care Ionel Brătianu (1864-1927) le-a făcut la Florica au durat din 1889 până în 1925.

Biserica veche din Cătunul Inuri din Topoloveni– 1706 epoca medievală târzie
Denumirea cătunului Inuri provine de la una din vechile ocupaţii practicate în trecut de populaţia din zonă, producerea culturilor de in, prima menţionare documentară a acestuia fiind făcută după 1847.
Cătunul Inuri este situat în partea de nord – vest a satului Topoloveni, care în secolul al-18-lea aparţinea moşiei boierilor Topoloveni. Cunoscută sub numele de Biserica Inuri, ea are forma obişnuită a vechilor biserici, aceea a unei corăbii, lungă de 18 m, lată de 4.50 m şi înaltă numai de 10 m. Învelişul a fost întotdeauna de lemn (şindrilă sau şiţă)iar temelia şi zidurile sunt  din piatră şi cărămidă. Monumentul păstrează trei pisanii: una în pridvor, deasupra uşii la intrare , a doua în interior pe zidul dintre naos şi pronaos , iar a treia se află deasupra uşii de la intrarea în pronaos.
Astfel, în pridvor, deasupra uşii de la intrare, pe o piatră dreptunghiulară, se află următoarea inscripţie: “Această sfântă şi dumnezeească biserică ce este heamul sfinţii îngeri Mihail şi Gavril, este zidită din temelie de robul lui Dumnezeu jupân Gheorghe de la Ianina şi jupâneasa dum(nea)lui Marica şi coconii dum(nea)lor Istrate, Marica şi Radu, ca să fie dum(nea)lor pomană în veci, în zilele luminatului Domn Io Constandin Basarab voevod (Brâncoveanu). Luna Iulie 24 Leat 7214=1706”. Pictura veche a fost făcută de zugravul Mihai Iordache.


Cetatea Oratia – construită de cavalerii teutoni
Situata la 6 km nord de Rucăr, în raza satului Podu Dâmboviţei şi la 2 km de râul Damboviţa, Cetatea Oratia a fost construită în anul 1212, de către cavalerii teutoni, la îndemnul regelui Andrei al II-lea al Ungariei. Acesta le-a cerut cavalerilor teutoni, care se retrageau spre vestul Europei, după luptele purtate în locurile sfinte, sa participe la apararea hotarelor Tării Bârsei împotriva navalirilor triburilor migratoare ale cumanilor; în acest scop, le-a acordat dreptul de a ridica în zona cetăţii şi oraşe. Teutonii au căutat să-şi extindă stăpânirea şi peste Carpaţi, zidind astfel cetatea Oratia, puternic post de paza al trecătorii Branului.


Cula Racoviţa din Mioveni
Situată în cartierul Racoviţa din Mioveni, despre Cula Racoviţei nu se ştie data exactă a ridicării, poate fi atât anul 1806, cât şi anul 1786. Datorită faptului că nu se ştie cu exactitate anul construirii, ctitoria a fost atribuită polcovnicului Nicolae Racoviceanu sau jupanului Dumitrasco Brătianu.
Ridicată pe un plan pătrat, laturile au 8,50 m, grosimea zidurilor este de 1 m, iar înălţimea constructiei este de 20 m. Actualmente adăposteşte Muzeul Ţăranului Român din localitate. Cula Racoviţei este considerată monument istoric de interes naţional.

Castrul roman Jidava
Situat în localitatea Schitu-Goleşti, la 4 km sud de oraşul Câmpulung, Castrul roman Jidava este considerat cel mai important castru roman de pe “Limes Transalutanus” (fosta graniţă fortificată dintre teritoriul cucerit de romani şi dacii liberi. Cercetările arheologice au scos la iveala o parte a construcţiilor din interiorul castrului şi zidul de incintă. După descoperire, zidurile au fost consolidate, iar cel de incintă, de pe latura de sud, a fost supraînălţat, refăcându-se turnul de curtină. În incinta castrului este organizată o expoziţie permanentă cu obiecte descoperite în timpul cercetărilor arheologice.

 

 

Biserica Domnească din Curtea de Argeş
Biserica Domnească din Curtea de Argeş, situată pe strada Negru Vodă, nr.1, reprezintă unul din monumentele cele mai de preţ ale arhitecturii româneşti, realizată după modelul clasic bizantin al bisericilor de tip „Crucea greacă înscrisă“. Construcţia a fost începută de Basarab I Întemeietorul, la jumătatea secolului al XIV-lea, şi continuată de urmaşii săi, Nicolae Alexandru şi Vladislav I Vlaicu. Monumentul conserva pictura iniţiala din secolul al XIV-lea, precum şi fragmente de fresca din secolul al XVIII-lea şi secolul al XIX-lea. În anul 1920, cu ocazia lucrărilor de restaurare, pictorul D. Norocea a descoperit un Grafit care precizează că în 6860 (adică 1352) la Câmpulung a murit marele Basarab Voievod, adică Basarab I, cel care a domnit între anii 1310 – 1352 şi a întemeiat statul feudal independent – Ţara Românească.
 

 

 

Casa Memorială Vladimir Streinu
Casa Memorială Vladimir Streinu se află în localitatea Teiu-Vale, comuna Teiu. Aici s-a născut Vladimir Streinu, critic, poet şi pedagog, un erudit în materie de textologie, de istorie literară şi stilistica. Clădirea a aparţinut familiei între 1902 – 1972, când a fost inaugurată casa memorială. Sunt expuse obiecte ce au aparţinut familiei scriitorului, tablouri, costume populare specifice zonei. De asemenea, este organizată şi o bibliotecă ce conţine cărţi ce au aparţinut lui Vladimir Streinu. În aceeaşi clădire este amenajat şi muzeul sătesc. Vladimir Streinu a fost deţinut politic, alungat din învăţamânt (înca din 1947) şi din satul sau natal, fiind condamnat pentru uneltire şi aruncat în puşcăria Jilava (1959 – 1962).

 

 

Muzeul de Etnografie Galeş
Situat în satul Galeş din comuna Brăduleţ, Muzeul Etnografic, la iniţiativa învăţătorului emerit Florea State, a fost organizat într-o clădire în stil local (specifică sec. XIX-XX), ridicată cu destinaţia de muzeu, având la primul nivel şase încăperi. Clădirea este din bârne de lemn pe o temelie de piatră. La primul nivel, casa este compusă din: “odaia cu corlon” – bucătăria ţărănească de altădată; „odaia de dormit” sau „iatacul” şi alte patru camere ce conţin exponatele ce prezintă atât portul cât şi îndeletnicirile locuitorilor Galeşului. În camera mare sunt expuse mai multe costume bărbăteşti şi femeieşti, precum şi alte ţesături. Muzeul este administrat de Asociaţia Culturală Sătească Galeş şi intelectualii satului.

 

 

Casa Memorială Liviu Rebreanu
Casa Memorială Liviu Rebreanu se află în Ştefăneşti şi cuprinde obiecte şi piese de mobilier care au aparţinut romancierului, biblioteca autorului, reviste şi manuscrise. Casa care adăposeşte muzeul a fost construită la începutul secolului al XX-lea şi a fost achiziţionata de către Rebreanu în anul 1930. Romancierul a locuit aici până la 1 septembrie 1944, când a încetat din viaţă, la vârsta de 59 de ani. A fost înmormântat în cimitirul Belu din Bucureşti. În actuala Casă Memorială Liviu Rebreanu a scris, alternativ cu locuinţa sa din Bucureşti, romanele: Răscoala, Jar, “Gorila” şi “Amândoi.

 

 

Casa Memorială Dinu Lipatti
Casa Memorială “Dinul Lipatti” se află în satul Ciolceşti din comuna Leordeni, la circa 32 de kilometri de Piteşti. Casa memorială Dinu Lipatti a fost construită între 1938 şi 1942, în stil neoromânesc, de către tatăl marelui pianist. Aici sunt locurile iubite ale lui Dinu Lipatti, unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa. Colecţia de importanţă memorială prezintă numeroase obiecte ce au aparţinut lui Dinu Lipatti (pianul Bechstein, diplome, partituri). Fotografii de familie îl reprezintă pe Dinu Lipatti la diferite vârste, alături de profesorii săi (George Enescu, Florica Muzicescu, Mihail Jora). Tot aici se află şi un bust al marelui pianist, operă a cunoscutului sculptor Ion Irimescu. Casa părinţilor lui Lipatti a fost transformată în casă memorială în anul 1985.

 

 

Clădirea Protoieriei din Curtea de Argeş, pe lista monumentelor istorice din România
Unul dintre cele mai frumoase imobile din oraşul Curtea de Argeş este clădirea Protoieriei, construită la 1880. Situată pe bulevardul Basarabilor la nr. 23, clădirea Protoieriei din Curtea de Argeş se află pe lista monumentelor istorice din România.

 

 

Gara din Bascov
Deşi are peste 112 ani vechime, faţada gării se menţine foarte bine, iar cărămizile arată ca ieri, de parcă ar fi folosit vreun elixir al tinereţii arhitectonice. De jur-împrejur e o linişte demnă de o staţiune.
Clădirea gării a fost construită în 1880 după planurile inginerului Elie Radu şi are statut de monument istoric (cod: AG-II-m-B-13472).

 

 

Gara Curtea de Argeș sau Gara Regală

Gara din Curtea de Argeş sau Gara Regală, cum mai este numită, a fost construită pe vremea lui Carol I. Această gară merită adăugată pe lista obiectivelor turistice de maximă importanţă din Argeş şi din România, fiind o construcţie cu puternice valenţe istorice. Poartă denumirea de Gară Regală deoarece toţi regii înmormântaţi la Mânăstirea Curtea de Argeş au fost aduşi cu trenul. Prin sala de aşteptare a gării a trecut şi ultimul drum al regelui Carol I, în 1914, adus la mânăstire pentru a fi înmormântat. Gara Regală din Curtea de Argeş a fost inaugurată pe 27 noiembrie 1898 şi, potrivit documentelor vremii, investiţia s-a ridicat la 7.887.846 lei aur. Gara din Curtea de Argeş a fost realizată după un proiect al renumitului arhitect Elie Radu. Decoraţiunile exterioare sunt realizate cu brâul de ceramică smălţuită, executate de meşteri italieni, iar ancadramentele uşilor şi ferestrelor sunt făcute tot din cărămidă smălţuită. Pentru acoperiş s-au folosit solzi de ardezie. Dimensiunile mici ale solzilor au permis urmărirea conturului nervurilor bolţilor, realizând astfel un efect deosebit.

 

 

Conacul Perticari de la Izvoru
România a avut multe poveşti frumoase. Multe au rămas în paginile de istorie, câteva continuă şi astăzi, prin grija urmaşilor, dar cele mai multe se năruiesc sub ochii noştri. Cu toţii aţi auzit de Carol Davila. Un italian venit pe la noi, care, prin concursul evenimentelor epocii, a rămas în memoria noastră ca întemeietorul sistemului sanitar românesc. Erou al Războiului de Independenţă, un apropiat al regelui Carol I, Carol Davila a fost un Raed Arafat al vremii sale. Pe la 1861, Davila se căsătoreşte cu Ana Racoviţă, o descendentă a familiei Goleştilor, intrând, astfel, oficial, în aristocraţia pământeană. Patru ani mai târziu, vedea lumina zilei Elena Davila – una dintre cele mai elegante şi puternice  figuri feminine ale începutului de secol XX  de pe la noi.
În acelaşi timp cu evenimentele descrise anterior, în câmpia înaltă a Piteştilor, la Izvoru, o mare familie boierească îşi ducea traiul conservator, nu fără legături cu lumea bucureşteană: Perticarii. În 1851, se năştea un tânăr Perticar ce va intra în istorie. Ion Perticari sau Jean. Acesta îmbrăţişează cariera militară şi avansează, consecvent, grad cu grad, astfel,  că pe la 1877, îl găsim locotenent de artilerie. În timpul Războiului de Independenţă, acesta a scufundat, cu bateria sa, „Elisabeta”, monitorul turcesc „Podgoriţa”, până în 1885 fiind aghiotant al regelui Carol I. La 1887, Jean Perticari şi Elena Davila se căsătoresc. Având o proprietate foarte mare la Izvoru şi fiind prieten bun cu socrul său, Carol Davila, Jean, împreună cu Elena, hotărăsc să construiască la Izvoru primul spital gratuit din mediul rural al României. În 1902, Jean îşi dă demisia din funcţia de comandant al Arsenalului Armatei şi, împreună cu Elena, se retrage la Izvoru. Pe la 1905 începea construcţia celui mai frumos conac din această parte a României – Conacul Perticari. Aproape de şosea, în mijlocul unui domeniu de peste 25 de hectare, o bijuterie de arhitectură germană domina valea Teleormanului. Cu intense legături cu lumea germanică prin intermediul familiei regale, Jean şi Elena au ales ca în mijlocul unui parc-pădure de stejari, să construiască un castel – sau un conac de mari dimensiuni – cu trei etaje, un salon uriaş, cabinete şi dormitoare la etaj. În partea dreaptă a conacului, de dimensiuni mai mici, dar chiar mai cochetă decât conacul însuşi, era casa de oaspeţi.
Alb, cu colţuri roşii din cărămidă şi lemnărie exterioară în X, după moda germanică, având o scară dublă laterală la intrare şi o terasă de mari dimensiuni în spate, de unde puteai admira iazul şi valea Teleormanului, conacul era o adevărată oază de civilizaţie în mijlocul câmpiei prăfuite.  Uriaşul parc a fost realizat de către peisagistul francez E. Redont. Casa de oaspeţi, elegantă, dar mai reţinută în stil, completa de minune ansamblul arhitectonic. La începutul secolului XX, Jean şi Elena Perticari au fost educatorii viitorului rege Carol al II-lea. Aici, la Izvorul, tânărul Carol a fost introdus de către – de acum, bătrânul – general Perticari, în arta mânuirii armelor şi de către doamna Elena Perticari în tainele rigorii şi etichetei regale.

 

 
Primăria Municipiului Câmpulung
Clădirea Primăriei se impune în peisagistica urbană a Câmpulungului printr-o arhitectură debordantă, în ton cu celelalte clădiri construite în aceeaşi perioadă. Lucrare monumentală, în stil muscelean, se află în clădirea fostei Prefecturi a vechiului judeţ Muscel. A fost construită în 1934, după planurile arhitectului Dumitru Ionescu – Berechet.
 
 
Casa memorială George Topârceanu din Nămăeşti

Poetul umorului sănătos şi al unei duioşii profunde şi ascunse a colindat ţara împreună cu părinţii săi, mânaţi de profesia mamei şi stabilindu-se, în cele din urmă, la Nămăeşti, judeţul Argeş. Pentru că aici şi-a trăit o bună parte din viaţă şi şi-a întemeiat o familie, casa a devenit memorială.

 

casa.cumpana
 
Casa unde s-a născut unul dintre cei mai mari pictori români, Rudolf Schweitzer Cumpăna
Pe strada Armand Călinescu din Piteşti, la numărul 30, se află o casă specială: este locul unde s-a născut marele pictor Rudolf Schweitzer- Cumpăna, unul dintre cei mai bine vânduţi pictori români. Pictorul Rudolf Schweitzer-Cumpăna se naşte la Piteşti, la 7 mai 1886, într-o familie de origine germană. Şcoala elementară şi liceul le urmează în oraşul natal. În anul 1904, pleacă în Germania, la Berlin, înscriindu-se la cursurile particulare ale Şcolii de artă, unde se pregăteşte cu prof. Adolf Schlabitz pentru a candida apoi la concursul de admitere al Academiei Regale de Artă, ale cărei cursuri le absolvă în anul 1909. În acelaşi an, se înapoiază în patria natală mai întâi pentru satisfacerea stagiului militar, după care va desfăşura o amplă activitate artistică, iniţial la Piteşti şi în zonele pitoreşti ale Argeşului.
 
 
Pe vremuri o bijuterie a Piteştiului, Hanul Gabroveni
Pe strada Sfânta Vineri, la numărul 23, se află „Hanul Gabroveni”, construcţie ce datează din 1877. „Hanul Gabroveni” este unul dintre cele mai vechi şi de referinţă monumente istorice pe care le deţine Piteştiul. Ansamblul de clădiri vechi – toate monumente istorice – încă mai păstrează parfumul vremurilor de odinioară: hanul era, mai ieri, principalul loc de socializare al piteştenilor. „Hanul Gabroveni” are o suprafaţă construită de 567 de metri pătraţi. Are subsol, cu două beciuri, parter cu 18 camere şi un etaj cu 20 de camere, un teren de 934 de metri pătraţi şi o anexă de 181 de metri pătraţi.
 
 
Casa Filipescu
Pe strada Crinului din Piteşti, la numărul 6, se află „Casa Filipescu”, ridicată în 1900. O parte dintre ornamentele şi arabescurile originale foarte elegante au rămas, însă tencuiala e pe…moarte, iar geamurile degajă un profund parfum vetust. „Casa Filipescu” se află şi ea pe lista monumentelor istorice.
 

 

Casa Aron Băiulescu din Piteşti, clădire aflată pe lista monumentelor istorice din România

Aflată pe lista monumentelor istorice din România, „Casa Aron Băiulescu“ este situată pe strada Târgul din Vale, la numărul 20. Casa, o adevărată minunăţie arhitectonică, adăposteşte în prezent atelierele de creaţie ale membrilor Uniunii Artiştilor Plastici, filiala Piteşti. În multe locuri, tencuiala de epocă a început să se ducă, din păcate. Nu ar fi rău ca autorităţile locale şi cei responsabili să aloce sumele necesare pentru renovarea acestei case, construită în 1875, după planurile arhitectului Dumitru Ionescu – Berechet, unul dintre cei mai mari arhitecţi români. Casa s-a numărat, odinioară, printre proprietăţile marelui negustor Aron Băiulescu, care, pe la 1927, era preşedintele Societăţii de Înmormântare şi Ajutor din Piteşti.

 

 

Biserica Domnească din Curtea de Argeş
Biserica Domnească din Curtea de Argeş, situată pe strada Negru Vodă, nr.1, reprezintă unul din monumentele cele mai de preţ ale arhitecturii româneşti, realizată după modelul clasic bizantin al bisericilor de tip „Crucea greacă înscrisă“. Construcţia a fost începută de Basarab I Întemeietorul, la jumătatea secolului al XIV-lea, şi continuată de urmaşii săi, Nicolae Alexandru şi Vladislav I Vlaicu. Monumentul conserva pictura iniţiala din secolul al XIV-lea, precum şi fragmente de fresca din secolul al XVIII-lea şi secolul al XIX-lea. În anul 1920, cu ocazia lucrărilor de restaurare, pictorul D. Norocea a descoperit un Grafit care precizează că în 6860 (adică 1352) la Câmpulung a murit marele Basarab Voievod, adică Basarab I, cel care a domnit între anii 1310 – 1352 şi a întemeiat statul feudal independent – Ţara Românească.

 

Comments

comments