Părintele Calciu a fost reeducat la Piteşti: Închisoarea Piteşti a fost o lucrare a diavolului. A fost un război între bine şi rău

Numele părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa a devenit extrem de mediatizat după ce, în urma deshumării trupului său neînsufleţit după şapte ani de la trecerea la cele veşnice, unii călugări au dorit să îi transforme osemintele în moaşte. Motivul, care a generat un adevărat scandal între reprezentanţii Bisericii, l-a reprezentat faptul că trupul său nu putrezise, lucru care în interpretarea ortodoxă echivalează cu ridicarea părintelui la rangul de sfânt. Catalogat ca fiind un preot înţelept în timpul vieţii, lucru ce a atras foarte mulţi credincioşi la bisericile unde a slujit, părintele a reuşit să ţină bine ascunsă o mare durere ce mult timp i-a măcinat sufletul: chinurile şi trasformarea prin care a trecut la Închisoarea Piteşti.
Născut în 1925 în Tulcea, preotul s-a numărat printre luptătorii anticomunişti care nu s-a ferit să mărturisească, în faţa tuturor, credinţa în Dumnezeu a tuturor celor chinuiţi de regimul din România. Părintele Calciu a îndurat 21 de ani în închisorile comuniste dintre care, doi i-a petrecut la Piteşti, unde a fost supus procedurii de reeducare. Revenind la perioada de închisoare, deţinutul Gheorhe Calciu Dumitreasa a fost eliberat în anul 1964, iar în 1979 este arestat pentru a doua oară şi condamnat abuziv la 10 ani închisoare. Cinci ani mai târziu a fost scos din închisoare, la presiunile venite din partea liderilor lumii, iar în 1985 a fost obligat să părăsească ţara, împreună cu toată familia sa. În anul 2006, părintele Calciu a trecut în nefiinţă la Washington, însă a fost înmormântat la Mănăstirea Petru Vodă din Neamţ, acolo unde şi-a dorit. În 2013 trupul său a fost deshumat, iar o parte din călugării mănăstirii au depus sicriul într-o chilie, considerând că au de a face cu un Sfânt.

Un interviu cutremurător despre Fenomenul Piteşti

Vă prezentăm un interviu al părintelui Calciu despre metodele de reeducare la care a fost supus în Închisoarea Piteşti unde a stat închis în perioada 1949-1951, interviu publicat în cartea „Viaţa părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora”, publicată în anul 2007 de Editura Christiana.

Revenind la Piteşti, când a început reeducarea?
În ’49, de Crăciun.

Aţi ştiut ceva dinainte despre ce se pregătea, aţi avut vreun semn?
Da, am ştiut ceva dinainte, pentru că la un moment dat au început să scoată din celulă oameni care nu se mai întorceau. Îi luau şi aduceau alţii. Şi mai era ceva: din celula în care stăteam, puteam vedea pe fereastră, pe diagonală, camera 4 Spital, unde începuseră reeducările. La început închideau geamurile şi nu se auzea nimic. Pe urmă, când situaţia lor a devenit înfloritoare şi-şi puteau permite orice, îi torturau pe deţinuţi cu geamurile deschise. Se auzeau ţipete. Apăreau câte unii la geam şi noi îi întrebam, aşa, prin semne, ce se întamplă acolo. Credeam că se uită pe geam pe furiş, dar ei erau de fapt oamenii lor.

Şi cum aţi aflat până la urmă?
Aşa, puţin câte puţin. La un moment dat ne-au scos la o comisie care făcea trierea pentru trimiterea la lucru şi un băiat din celula noastră l-a întâlnit acolo pe prietenul lui cel mai bun, care intrase deja în reeducare. S-a apropiat să-l întrebe ceva, dar acela s-a uitat la el şi i-a zis: “Banditule, dă-te la o parte! Stai mai departe de mine!”. Atunci am înţeles că lucrurile stăteau foarte grav.

Dar nu intuiaţi exact ce s-a petrecut?
Încă nu, dar după o bucată de vreme m-a luat Georgescu, gardianul, si m-a dus într-o celulă unde au venit doi băieţi cu care stătusem împreună mai demult. Aceştia m-au întrebat tot felul de lucruri mărunte şi au început să mă bată.

A fost un şoc momentul acesta?
Nu, pentru că noi ne aşteptam acolo la orice. Adică ştiam că dacă ajungi pe mâna lor, se poate întâmpla orice cu tine: să mori, să te schimbi… Deci aceia m-au luat cu nişte lucruri banale: că am ascuns o iconiţă, că am zis că pot să mă omoare, dar eu icoana n-o dau…

Bine, dar mesajul acesta vi l-au dat cumva cu ştirea Securităţii, că doar gardianul vă ducea în celula aceea cu încuviinţarea lui Ţurcanu, probabil.
Fără îndoială. Totuşi, cred că atunci când m-au întrebat lucrurile acelea mărunte, ori au vrut să mă intimideze, să-mi reducă orice rezistenţă, ori au vrut să mă prevină să nu mă las bătut degeaba. Oricum, eram umflat în urma bătăii şi în timpul acesta am fost dus în faţa comisiei de triere pentru muncă, unde era şi Nicolski. Am văzut acolo pe mulţi dintre colegii mei, bătuţi, care în momentul când erau întrebaţi de comisie ce s-a întâmplat, spuneau: “M-am lepădat de Mişcarea Legionară, m-am lepădat de ţărănişti, m-am lepădat de reacţionari, de acum am devenit un om nou”. Nu pricepeam nimic. Când am ajuns şi eu în faşa lui Nicolski, m-a întrebat de ce sunt umflat. Se aştepta să spun la fel, că m-am rupt de trecut şi aşa mai departe. I-am spus: “Domnule, nu înţeleg, am fost dus într-o celulă şi bătut de doi deţinuţi. Eu înţeleg să mă bată gardianul, dar de ce să mă bată detinuţii?”. Nicolski a râs şi a zis: “Încă ai colţii tari, dar o să ţi-i rupem noi!”.

„Începuse să mă bântuie gândul sinuciderii…”

În perioada asta, duhovniceşte cum eraţi, aveaţi o stare de frică, vă rugaţi, eraţi într-un fel de deznădejde?
Era frica şi nici nu ne mai rugam, de-acum…Eu ajunsesem aşa, într-o stare de prostăţie şi a început să mă bântuie gândul sinuciderii.

Deci aţi întrerupt cumva legătura cu Dumnezeu, nu vă mai puneaţi nădejdea în El…
Da… şi aveam un coleg din Cluj, cu care dormeam în pat şi cu care mă împrietenisem forte tare. Primisem de la administraţie săpun, ca să ne scriem demascările şi i-am scris pe săpun: “Hai să ne sinucidem împreună!”. Dar n-aveam un plan, nu ştiam cum. Şi i-am scris: “Când ieşim afară, ne aruncăm cu capul în jos, de pe scări şi ne fracturăm gâtul”. Nu era înălţime, erau vreo doi metri. Ei, şi săpunul ăsta l-am pus sub pernă. Se pare însă că în timp ce eram afară au făcut percheziţie, pentru că pe urmă m-au chemat cei de la comitet, m-au bătut, în sfârşit… Atunci am stat prima dată de vorbă cu Ţurcanu.

În perioada asta neagră a Sfinţiei Voastre, au reuşit să vă schimbe ideile încât chiar să credeţi că e bine ce făce Ţurcanu?
A fost o spălare de creier, dar nu, nu ajungeam să cred. Însă, câteodată mai aveai, aşa, impresia că totul e o minciună şi că ce fac ei este adevăr… Oricum, tortura era aşa de mare încât, la un moment dat, simţeai că tot ce n-ai spus era o piatră pentru tine: nu mai puteai să o duci. A ascunde ceva, orice, despre părinţi, despre prieteni, a nu mărturisi până la capăt, toate deveneau aşa de monstruoase în timpul acela de teroare, aşa creşteau în inima şi în mintea noastră, încât îţi plesnea capul şi te duceai singur şi spuneai. Şi astfel inima noastră s-a golit. Sufletul nostru a murit, sau cel puţin a amorţit. Şi asta a fost căderea noastră. De aici încolo nu te mai interesa nimic. Nici măcar instinctul de conservare nu mai lucra. Ce mai mare bucurie pentru noi ar fi fost să murim decât să trecem prin ceea ce treceam atunci.

Şi-n tot timpul ăsta nu puteaţi spune nici o rugăciune?
Nu, nu puteam.

Cât a durat această depărtare de Dumnezeu?
Vreo doi ani.

Cum caracterizaţi acum, după mai bine de o jumătate de veac, experimentul Piteşti?
Aşa socotesc, că toată acţiunea aceea de acolo a fost lucrarea diavolului. A fost un război între bine şi rău. A fost o încercare. A fost un fel de univers în care binele şi răul s-au luptat. Bătălia s-a dat în inima noastră. Dar inima noastră n-a fost un câmp inert, ca un câmp de bătaie geografic. Ci câmpul acesta din inima noastră trebuia să încline de o parte sau de alta, înspre biruinţa iadului, sau înspre biruinţa raiului. Cred că în multe împrejurări, din cauza teroarei şi a spaimei, inima noastră a dat diavolului câştig de cauză. Dar până la urmă, Dumnezeu ne-a întors pe fiecare înapoi. Ne-a dat la fiecare şansa de a purta ultima bătălie. Căci ultima bătălie n-a fost la Piteşti. Ultima bătălie a fost în inima noastră, atunci când am scăpat din Piteşti. Şi pentru cei mai mulţi, în inima celor mai mulţi, ultima bătălie a fost câştigată de Dumnezeu.

Consideraţi deci că experienţa asta v-a ajutat?
Incontestabil.

Care ar fi rezultatul ei final?
M-a îmbogăţit duhovniceşte.