mitrea  mitrea1Povestea de viaţă impresionantă a părinţilor lui Miron Mitrea. Miron Tudor Mitrea, unul dintre cei mai influenţi lideri ai PSD, ministru al Transporturilor între 2000 şi 2004, este jumătate argeşean, după tată, născut în Leordeni, şi jumătate ardelean, după mamă, născută la Sighişoara. Chiar şi cele două prenume ale lui Mitrea au fost împărţite între cele două regiuni din care politicianul îşi trage originile: Miron, după numele bunicului din partea mamei, şi Tudor, după numele bunicului din partea tatălui. În biografia sa, Mitrea spune că este mândru de numele de botez primite de la cei doi bunici, pentru care a avut un mare respect, chiar dacă Miron Neagu, bunicul din partea mamei, a fost un mare industriaş, iar Tudor Mitrea – un ţăran simplu din comuna Leordeni. Şi mama lui Miron Mitrea, Viorica, vorbeşte cu mare respect despre socrii ei din Argeş: „Şotul meu s-a născut în Leordeni. Socrul meu era ţăran. A fost însă unul din cei mai mari domni pe care i-am cunoscut şi nu pot să mă plâng că nu am avut norocul să cunosc o mulţime de oameni deosebiţi (scriitori, poeţi etc.) în casa tatălui meu. Dorind însă să ne creştem copiii echilibraţi şi mulţumiţi, nu le-am vorbit de naţionalizarea averii tatălui meu şi de urmările umilitoare şi nedrepte (la bătrâneţe a lucrat ca zilier la terenul de fotbal şi la Drumuri). De aceea nici nu au ştiut, până la majorat, că bunicul lor a fost primul editor de limba română din Ardeal.“

Miron Mitrea: „Tata era foarte bun la cuţit. M-a învăţat, iar eu i-am învăţat, după aia, pe băieţii mei”

Tatăl lui Miron, Ion Mitrea, s-a născut în satul Leordeni, într-o casă modestă, iar părinţii săi au fost oameni muncitori, obişnuiţi cu lucrul pământului. Fire ambiţioasă, tatăl lui Mitrea nu a dorit să rămână un simplu ţăran din Leordeni şi a optat, de mic, pentru studiu. A învăţat pe brânci şi, pentru că părinţii nu au avut posibilitatea financiară de a-l susţine, toate studiile şi le-a făcut cu bursă. După facultate, tatăl lui Miron a devenit medic veterinar şi a lucrat ani buni la o crescătorie de porci. Nu s-a mulţumit cu asta şi, aşa după cum îşi aminteşte chiar fiul său, Ion Mitrea a predat în paralel cursuri pe la diverse şcoli veterinare postliceale. Fiind un medic veterinar renumit, în 1961, Ion Mitrea a devenit directorul Şcolii Tehnice Veterinare de pe lângă Institutul de Cercetări Zootehnice. „Tata era foarte bun la cuţit. M-a învăţat, iar eu i-am învăţat, după aia, pe băieţii mei. Suntem pricepuţi. Mi-a folosit de două ori în viaţă. O dată am fost atacat cu cuţitul de un individ în armată. Ştiam că te poţi apăra de atacul cu cuţit cu exteriorul palmei. Cuţitul nu trece, fuge pe oasele astea. M-a tăiat pe toată mâna, am avut cicatricea foarte mulţi ani. Ştiu să şi iau obiectul din mâna cuiva. Mi-a mai folosit o dată, într-un incident care e legat de un prieten al meu care a murit acum câţiva ani. L-am apărat într-o încăierare”, spune Miron Mitrea.

Ca să-şi întreţină copiii, părinţii lui Mitrea au făcut ani de zile naveta de la Bucureşti la Corbeanca într-un camion cu prelată

Chiar dacă Ion Mitrea şi-a găsit stabilitatea din punct de vedere profesional, tot a fost nevoie să facă sacrificii pentru a-şi întreţine familia. Povestea vieţii şi greutăţile prin care părinţii lui Mitrea au trecut, de multe ori trăind la limita sărăciei, a fost refăcută de mama sa şi postată de Miron pe pagina personală de Facebook. „Necazurile au început încă de pe vremea bunicului meu. Bunicul a avut librărie, tipografie, editură, casă, cuptoare de var, care au fost înstrăinate în diverse feluri. Tipografia, librăria şi cuptoarele de var au fost donate statului. Din casă am fost evacuaţi, primind o locuinţă mică în altă parte a oraşului Sighişoara. În casă s-a instalat în 1950 Partidul Muncitoresc Român. Pe Miron l-am născut la Sighişoara, unde cunoşteam doctorii. Naşterea a fost foarte grea, am făcut septicemie şi intoxicaţie cu antibiotice. Doctorii, care îl cunoşteau şi pe soţul meu (doctor veterinar, care a avut un timp serviciul în oraş) l-au chemat la Sighişoara şi, împreună, au stabilit ce tratament să-mi facă. Am avut o perioadă febră mare şi nu am putut alăpta. Am stat cu mama un timp la Sighişoara, până m-am refăcut şi am putut călători la Braşov.
Aici locuiam într-o camera de trecere. Condiţiile erau grele, 4 familii la baie şi bucătărie… Am născut în aceste condiţii precare al doilea băiat. Nu am dorit să-l lăsam pe Miron singur. Mai târziu ne-am mutat la Bucureşti, soţul meu fiind reumatic, îmbolnăvit în timpul războiului, nu suporta clima umedă din Braşov. Soţul meu era directorul Şcolii Tehnice Veterinare de pe lângă Institutul de Cercetări Zootehnice, iar eu, ca licenţiată a Academiei Comerciale, eram şef financiar la acelaşi institut. Sediul era la Corbeanca, într-un vechi domeniu boieresc. Am făcut naveta 10 ani. La început cu camionul cu prelată, pe urma cu autobuzul, iar, în cele din urmă, am reuşit să ne cumpărăm un Trabant“, şi-a reamintit mama lui Mitrea despre vremurile grele prin care a trecut.

Tatăl lui Mitrea moare în 1986, iar mama fuge în Germania

În 1986, tatăl lui Mitrea moare, lăsând greutăţile familiei pe umerii Vioricăi. Cum o ducea tot mai greu, în toamna anului 1988, mama lui Mitrea nu a mai suportat regimul lui Ceauşescu şi a fugit definitiv în Germania. Pentru a nu da de bănuit, Viorica Mitrea invocă o vizită la fratele ei, medic stomatolog în Germania Federală. „Imediat ce am ajuns în Germania m-am prezentat la un lagăr la Unna Massen şi am completat formularele necesare rămânerii în Germania. Am stat trei săptămâni. Condiţii de lagăr. Multe femei într-o cameră cu paturi suprapuse etc. Pe urmă am fost adusă în Koln. Unul din fraţii mei era stabilit acolo. Avea cabinet de stomatologie. Asta se întâmpla în decembrie 1988… În mai 1989 am reuşit să-mi găsesc o garsonieră. În acest timp primeam un ajutor bănesc de la stat. După revoluţie, am găsit locuri de muncă pentru băieţi. Nu au vrut să vină. Au spus: „Mamă, tu eşti jumătate nemţoaica, noi – un sfert, copiii noştri mai puţin. Nu ne creştem copiii într-o ţară străină”… În primii 7 ani nu am venit în ţară. Plecarea din ţară, lăsând mama, băieţii şi nepoţii, mi-a lăsat un resentiment greu de învins. Mă simţeam mai bine doar gândindu-mă că pot să-i ajut material trimiţând lunar pachete cu alimente şi, pe urmă, şi bani…“, îşi încheie povestea vieţii mama lui Miron Mitrea.

Comments

comments

DISTRIBUIȚI