O poveste care nu s-a spus niciodată în presă: Ce a făcut Arhiepiscopul Calinic în zilele Revoluţiei din decembrie 1989

3,469 views

Zilele Revoluţiei din ’89 au fost trăite intens şi la Mănăstirea Curtea de Argeş.

Chesarie Gheorghescu, stareţul mănăstirii Curtea de Argeş, i-a cerut lui Calinic să se predea, urmând ca armata să vină să-l aresteze.

După cum chiar ÎPS Calinic afirmă, în decembrie 1989 nu doar sistemul politic comunist s-a vrut a fi schimbat, ci şi în rândul biserici a existat o astfel de practică.

ÎPS Calinic: “Cu naşul meu de hirotonie întru arhiereu, episcopul vicar al Craiovei, Damaschin Severineanul, ne-am îndreptat spre Argeş. Mergea cu mine ca să-l însoţesc la Fabrica de Porţelan – ARPO, pentru a-şi comanda un set de farfurii şi alte străchini pentru casă.

Doamna Ana Bălşeanu şi cu directorul administrativ, Dina Marin, ne-au primit cu multă afabilitate. După comenzile potrivite, ierarhul craiovean a dorit să mergem până la Tutana, unde era paroh colegul său de şcoală, Gheorghe Bărănescu.

Bucuria revederii a fost mare. Ca de obicei, parohul Tutanei, restauratorul valorosului aşezământ monastic, din secolul al XVI-lea, supravegheat de însuşi Mihai Viteazul, primea pe oricine, cu cea mai mare bucurie. Şi aşa a rămas şi astăzi, mai ales soţia sa Constanţa, cea mult răbdătoare.

– Se agravează situaţia la Timişoara, glăsuia şoferul Marin! Sunt mişcări şi la Bucureşti. Vine peste noi nenorocirea! Pentru mine, veştile acestea, erau de domeniul povestirilor de demult, când bunicul făcea curioşi pe nepoţii ce stăteau aşezaţi pe genunchii îmbătrâniţi.

Auzind veştile alarmante, fiecare dintre noi, ne-am îndreptat paşii spre casele noastre. Nu ştiam că lumea era atentă la drumeţii.
Aşa ne-a ieşit vestea, peste câteva zile, că dimpreună cu episcopul Damaschin ascundeam arme la Mănăstirea Tutana. Deja eram catalogaţi drept „terorişti”, tocmai vrednici să primim câte un cartuş în cap.

Cu câteva zile înainte de 22 decembrie 1989, se auzea, că la Bucureşti va fi un mare miting, dorit de Ceauşescu, pentru a se protesta împotriva vandalismului de la Timişoara. El nu ştia că acel miting va fi ultimul din viaţa lui şi că-i va fi fatal. Se închidea ultima filă a unei istorii nefericite, pentru drepturile şi libertăţile românilor, încălcate mereu în istoria zbuciumată din adâncurile vremurilor apuse, dar mereu vii în memoria neadormită.

Mergând prin gospodăria mănăstirii, un muncitor avea un mic radio, scos afară şi dat la maximum, ascultând cum crainicii din minut în minut, anunţau fazele fugii lui Nicolae şi Elenei Ceauşescu, cu elicopterul, de pe clădirea Comitetului Central.

Piaţa se umpluse de lume. Muncitorii de la Uzinele 23 August, se îndreptau spre centrul oraşului.

Ceauşeştii au plecat, întrerupându-se discursul înflăcărat, unde tot spunea că mai dă câte o sută de lei pentru îmblânzirea traiului populaţiei. Nimeni nu-l mai auzea. Nimeni nu-l mai credea. Vedea cu ochii săi şi auzea cu propriile urechi, cum se năruie un sistem diabolic, impus cu parul, în 1945.

Nu-mi venea să cred! Totul era halucinant şi se desfăşura cu o rapiditate incredibilă. Ceea ce mă înfricoşa, pe drept cuvânt, era mai ales faptul, că se tot repeta, că elicopterul cu „încărcătura prezidenţială” a luat-o spre Argeş.

Ca să fie tacâmul complet, alte ştiri vesteau opiniei publice că sora lui, Elena Bărbulescu şi familia, veneau tot spre Argeş. Iar ca vârf al spaimei, era vestea că tancuri cu terorişti vin din Bucureşti să arunce în aer Combinatul de fabricat benzina din Piteşti – Arpechim-ul.
Singura soluţie, în situaţia dată, era doar rugăciunea!

Cum să te rogi, însă, cu atâta frică pe cap şi în inimă? Rugam pe Dumnezeu să facă o minune. Să nu se ajungă la Argeş. Să nu se pună în primejdie spaţiul istoric religios al mănăstirii. Nu vroiam să se piardă niciun fir de iarbă din curte.

Pe la miezul nopţii primesc telefon de la Vasile Mohanu, fost prim-secretar al oraşului Curtea de Argeş, poftindu-mă să merg la Primărie ca să ţin cuvânt de încurajare, după ce a fost prins Ceauşescu, în fuga lui disperată, în jurul Târgoviştei.

Am promis cu jumătate de gură. De îndată, însă, am trimis acolo pe Mihail Filimon Maricel cu maşina, pentru a vedea cum stau lucrurile. Venind mi-a spus că sunt cam cinci sute de inşi adunaţi. Primăriţa Niculina Piţigoi a fugit pe un geam din spatele clădirii, lăsând totul la îndemâna revoluţionarilor înfierbântaţi de schimbarea sistemului politic, îndrăcit de atâta ateism, în drum spre comunism!

Primesc din nou telefon de la acelaşi om politic, Vasile Mohanu. Promit că merg, cu cealaltă jumătate de gură. Trimit din nou iscoadele, să vadă cum stă „revoluţia” din faţa Primăriei. Mai erau vreo sută de inşi, care, unul câte unul, se îndepărtau spre casele lor, rămânând în urmă un puhoi de sticle şi alte aruncături de tomberon.

Ziua de 23 decembrie trecea greu. Ştirile, pe toate căile: TV, radio, presă şi cele purtate de gură-cască, zvoniştii groaznici, umpleau lumea de frică, psihoza războinică, anunţând că la fiecare colţ de stradă şi în fiecare casă şi instituţie, teroriştii invizibili îşi fac de cap, dar, care nu au mai fost găsiţi nici azi!

Chesarie Gheorghescu, stareţul mănăstirii Curtea de Argeş, plin de euforia revoluţionară, a venit spre seară, la Palatul Episcopal, gătit ca pentru slujbă, să-mi ceară inventarul şi cheile, că, dragă Doamne, ar veni armata să mă aresteze. Avea el, poate, liniile lui prin care comunica şi ştia dinainte mersul „revoluţiei” argeşene.

Pe la miezul nopţii, primesc telefon de la Primăria oraşului. O cucoană ne soma să tragem clopotele mănăstirii pentru a scoate lumea în stradă. Doar e revoluţie! Mi-am adus aminte de Caragiale. Se potrivea de minune. Când un călugăr se urca la clopote, l-am tras jos pe scări. Panica nu avea rost. N-am văzut niciun fel de „revoluţie” la Argeş.

Poate că vroiau să adune lume la mănăstire ca să scoată afară pe arhiereul Calinic Argeşanul. Aceasta era strategia din afară, pentru că pe dinlăuntru, eram sfătuit să-mi fac un mic bagaj de drum şi să părăsesc mănăstirea pe uşa din dos.

Nu mai spun că, la unul din colţurile palatului, eram pândit de un ins, care ştia de mai înainte vreme, planul epurării arhiereului venetic. Pe poarta unde eram sfătuit să ies, de unul singur, erau înşiruiţi „revoluţionari” cu pari, ca să zdrobească pe „teroristul” care ieşea ca un „fur” pe uşa din dos.

Când eram aproape să muşc din nadă, preotul Ioan Dudaş, a strigat de au zăngănit ferestrele:

– Nu părăsiţi palatul!

Ştia el ceea ce eu n-aveam de unde să ştiu.

Ziua şi mai ales nopţile, stăteam de veghe ca nu cumva să dea foc cineva la bisericile de lemn sau să facă vreun rău Palatului Episcopal sau Bisericii lui Neagoe Basarab. Nu-mi păsa de mine.

Mai târziu am aflat că „regia” era la fel în întreaga Biserică Ortodoxă. Spre exemplu, episcopul Iustinian de la Cluj, când a auzit despre evenimentele de la Argeş, mi-a spus că şi la Cluj a fost exact aceeaşi poveste cu scenariu identic”.

Comments

comments