Pentru cunoașterea istoriei județelor și orașelor reședință de județ avem la îndemână o publicație periodică tipărită în baza legii (legea comunală), o raritate bibliografică în prezent, „Raportul” sau „Expunerea” prin care prefectul și primarul prezentau public și în detaliu starea județului și respectiv a orașului.
În acest material prezentăm în întregime „Raportul” prefectului N.D. Nicolau („Expunerea situațiunii județului Muscel…”) de acum un veac, raport care a apărut în „Buletinul oficial al județului Muscel” din 1923.
Expunerea prefectului începe cu prezentarea învățământul muscelean reliefând astfel un aspect important al inițiativelor clasei politice postbelice. În primii ani de la încheierea războiului (1918), autoritatea județeană dorea consolidarea învățământului, prin construirea din nou a zeci de clădiri școlare, în special în mediul rural. Din păcate, multe clădiri cu destinație școlară urmau să fie construite în continuare din materiale mai puțin solide, adică cu bârne de lemn și cu acoperișuri de șiță.
Finanțarea acestor construcții școlare se făcea din bugetul de stat (Ministerul Instrucțiunii), din subvenții de la instituțiile județene (Prefectura Mușcel, Comitetul școlar, Serviciul tehnic etc.), din taxele impuse pe băuturile alcoolice, prin subscripție publică („cărămizi”), din donațiile societăților comerciale (Mina de cărbuni, „Lignitul“) și ale particularilor înstăriți: Constantin I.C. Brătianu, deputat de Muscel; Pandele Gogulescu, primar al comunei Purcăreni (Micești); Sarmisa Bilcescu Alimăneștianu, prima femeie doctor în Drept la Paris; Milan Tănăsescu, inspector general silvic ș.a.
Statistica învățământului public este relevantă, întrucât sunt prezentate date despre personalul didactic și elevii din învățământul urban pus în comparație cu cel din mediul rural. În orașul Câmpulung, învățământul secundar era bine reprezentat, întrucât exista un liceu (de băieți), o școală normală de băieți, o școală comercială, o școală de meserii (pentru băieți) și o școală profesională (de fete). În rural, învățământul secundar era reprezentat de cele două școli de meserii de la Călinești și Racovița.
Datele demografice sunt relevante pentru că reflectă profunda ruralitate a zonei. În cele 72 de comune (rurale) ale județului Muscel trăiau 126.687 locuitori (60.540 bărbați și 66.147 femei).
Prefectul critica viciile administrației județene, întrucât personalul administrativ inferior (primar, notar, secretar și jandarm) și super (administratorii de plase) „nu depune munca necesară și nici nu este deloc însuflețit”. Prefectul constata totuși că funcționarii din administrație erau „cei mai rău plătiți”, însă soluția preconizată era îndreptată către „descentralizarea administrativă și autonomia comunală”.
O politică importantă a statului după război a urmărit punerea în aplicare a reformei agrare prin exproprierea marilor moșii, împroprietărirea țăranilor și înființarea de izlazuri comunale. Într-o primă etapă, reforma agrară din județul Mușcel a însemnat exproprierea a 42 de moșii în suprafață de peste 1.924 hectare, împroprietărirea a 1.082 săteni pe suprafața de 1.140 hectare și peste 305 hectare alocate pentru izlazuri, constituirea de rezerve pentru împroprietărirea unor instituții, în special a școlilor și bisericilor rurale.
Până la legea de reformă agrară din 1921 foarte puține comune au beneficiat de prevederile legii din 1907 privind înființarea de izlazuri comunale ca urmare a răscoalei țărănești care a bulversat țara și clasa politică. Comunele care au reușit să înființeze izlazul comunal în baza legii din 1907 erau insignifiante în raport cu întinderea județului: Călinești, Nucșoara, Târgu Cârcinov și Valea Mare. În a două etapă de expropriere a legii agrare din 1921 s-au constituit încă 96 de izlazuri în 58 comune, pe o suprafață de circa 8.000 hectare.
A fost cea mai importantă reformă agrară din Europa postbelică, care însă nu a fost urmată și de o reformă agricolă. Chiar dacă suprafața județului era deluroasă și montană, pretabilă mai degrabă fânețelor, livezilor de pomi fructiferi și viilor, cea mai însemnată cultură era cea a porumbului (12.251 hectare ocupate cu porumb, din cele 35.523 hectare de teren destinat pentru cultură). Mijloacele de producție agricolă erau de cele mai multe ori rudimentare și implicau multă muncă fizică cu un randament agricol scăzut.
Situația silvică nu prezintă date statistice concrete despre suprafețele forestiere deținute de stat și de particulari. Industria forestieră era totuși în creștere, întrucât existau „păduri seculare de o rară frumusețe”, care se puteau exploata în mod profitabil. Exploatările nesistematice ale pădurilor particulare erau criticate de prefect pentru că „moșnenii și-au devastat proprietățile împădurite printr-o exploatare continuă și cu totul nechibzuită”.
Starea sanitară a populației rurale era deficitară din cauza numeroaselor epidemii și în special a mortalității infantile. Chiar dacă numărul anual al nou-născuților era excedentar față de cel al decedaților, din păcate mortalitatea infantilă era la cote uriașe: „…procentul cel mare de morți îl dau în județul nostru, ca și în restul țării, sugacii și mai ales până la vârsta de un an, numărul lor ridicându-se aproape la jumătate din numărul total al morților”.
Bolile venerice și viciile erau consemnate și criticate de autorități: „…patima beției a devenit o primejdie socială contra căreia trebuie să reacționăm, căci băutura ruinează sănătatea atât fizică cât și intelectuală”; „Sunt sate în care numărul sifiliticilor se numără cu sutele”. Totuși se întrezărește și o rază de speranță prin implicarea băncii populare din comuna Țițești, care din fondurile proprii a cumpărat medicamentele necesare pentru tratarea tuturor bolnavilor de sifilis din comuna în care își desfășura activitatea.
Raportul prefectului prezintă inclusiv aspectele moral-religioase mușcelene și date statistice despre lăcașele de cult. În județul Mușcel erau 154 biserici deservite de 127 preoți și 222 cântăreți, precum și patru schituri: Cetățuia, Ciocanu, Nămăești și Slănic. Prefectul constata starea morală și religioasă scăzută a populației rurale: „Din cauza slăbirii credinței religioase la sate a început concubinajul să se înmulțească, hoțiile iau proporții îngrijitoare, necruțând nici chiar bisericile, spargeri găsim în fiecare comună, divorțurile care în trecut aproape nu existau la sate, de la un timp au devenit foarte frecvente”.
Din activitatea serviciului sanitar veterinar județean rezultă statistici despre vitele mari și mici, însă prefectul se arăta sceptic față de realitatea datelor („Am convingerea că aceste date nu corespund riguros realității și că avem spre binele județului nostru, un număr mai mare de animale”). Raportul conține informații despre epizootii și încercările autorităților pentru îmbunătățirea rasei animalelor, în special a cailor. Interesante sunt datele referitoare la pagubele însemnate pentru agricultura musceleană produse de musca columbacă (în prezent eradicată), care a dus la moartea a peste 1.500 de vite mari într-o singură lună, astfel încât „multe ogoare au rămas nesemănate”. Creșterea animalelor rămânea principala activitate agricolă în această regiune muntoasă și deluroasă a țării.
Situația economică județeană era dependentă în special de agricultură. În nordul județului existau fânețe și livezi și se creșteau animale, iar în sud exista deja o „frumoasă podgorie de vii”. Pentru a crește valoarea adăugată a produselor se dorea crearea unei industrii pentru „uscarea prunelor prin cuptoare sistematice”.
Comerțul județean era scăzut, întrucât „nu oferă mari piețe de desfacere”, iar industria locală era subțire, comasată în special în orașul de reședință. Existau fabrici de cherestea, hârtie și materiale de construcție în Câmpulung, dar și o fabrică de spirt, oțet și drojdii comprimate în Clucereasa, comuna Racovița.
Activitatea minieră se desfășura intens în localitățile din nordul județului unde existau cariere de piatră de construcție, fabrici de var și exploatări de cărbune (lignit) în comunele: Albești, Berevoești, Boteni, Dragoslavele, Godeni, Nămăești, Poenari, Rucăr și Schitu Golești.
Mișcarea cooperatistă era în creștere, întrucât existau 44 cooperative (majoritatea de consum), 102 bănci populare și două federale importante (Federala „Negru Vodă“ din Câmpulung și Federala Podgoria din Târgu Cârcinov).
Autoritățile acordau atenție căilor de comunicație, cele mai numeroase fiind cele comunale și vicinale. Existau șosele în întindere de 1.405 km, din care: 131 km șosele naționale, 168 km județene, 353 km vicinale și 753 km comunale. Întreținerea drumurilor se realiza în special din zilele de prestație pe care țăranii erau obligați să le execute cu brațele și vitele, însă acest sistem funcționa în mod defectuos: „Prestația ar reprezenta cea mai importantă parte din totalul mijloacelor de care dispunem, dacă s-ar executa în mod efectiv, cinstit și fără risipă și dacă prestatorii ș-ar executa obligațiunile lor, dar se constată că în anul acesta s-au executat puține lucrări cu prestațiile”.
Liniile și posturile de comunicație telefonică au fost restabilite după război pe o lungime de 490 km, cu 56 de posturi telefonice. Aceste posturi telefonice erau încă deficitare întrucât nu cuprindea toate comunele județului (72). Se aștepta încă reluarea rutei poștale între Câmpulung și Brașov.
Situația financiară a județului era stabilă și fără împrumuturi mari. Totuși se simțea lipsa unui local propriu pentru administrația județului Muscel: „…județul nostru fiind poate între ultimele care nu au local propriu”, după cum afirma prefectul.
