Mă gândeam la câine, că atunci când îl doare capul, îl vedeam cum, cu oarecare tristețe se hrănea cu fire de iarbă. Nu știu de unde au scos povestea asta oamenii, dar se pare că este adevărat. Sunt și alte vietăți din lumea creată de Dumnezeu, care au un instinct perfect, întrucât în orice situație ar fi, se adaptează imediat și au o pricepere, dacă pot spune așa, de rămânem uimiți. Simțul apărării este de netăgăduit.

Am văzut manifestarea multor animale. Cel mai mult m-a uimit ursul, cu care m-am întâlnit pe drum până acum, de patru ori. O să ziceți că spun povești vânătorești. Am reușit să nu fiu atacat de urs.

Când am citit Cartea Junglei, de Kipling, am rămas entuziasmat și m-am gândit să cresc un pui de urs și să-l învăț să lucreze prin grădină și prin casă, la măturat, la cărat cu găleata apă, să servească la masă și alte lucrări. De atunci m-a cuprins o mare iubire pentru urși. Am aflat că urșii simt, mai ales, pe om de la o distanță de peste 30 km și știu dacă-i iubești sau nu, dacă-i vrei răul sau nu. M-am convins că este așa, ori de câte ori m-am întâlnit cu urși pe cărările munților.

Poate că vă întrebați: de ce, Calinic, ne povestește despre urși și ce legătură au urșii cu postul? Cred că urșii țin cel mai mare post din lume, dintre toate regnurile zidite de Dumnezeu pe pământ. Chiar dacă frumoasa cămilă merge prin pustiu săptămâni întregi, fără să bea apă, pentru că o are înăuntrul cocoașelor și tot gustă cu economie, ursul stă în bârlog de cum cade zăpada până vine primăvara, în așa zisa hibernare, aproape 6 luni pe an.

Ce orânduială miraculoasă! Cât de spectaculoasă este revenirea la viața activă. Post negru de 6 luni? Fără mâncare și fără apă? Se hrănește și el săracul din grăsimea adunată din primăvară până în toamnă. Ce organism perfect i-a zidit Dumnezeu, adaptat pentru ierni grele și friguri cumplite! Dar și atunci când își revin din hibernarea adâncă, hrana lor este eminamente de post. Cu câtă delicatețe mănâncă zmeură, fragi, mure, afine, bureți, miere de albine și alte bucate naturale. Am văzut cum un urs vămuia un stup de albine. Era o bătălie, pe cât de comică, pe atât de dramatică. Până la urmă, ursul a fost biruit de albine în răcnete și răgete de vuia văzduhul.

Ce viață are ursul! Și nu numai el. Iar când te gândești că nu atacă omul, decât dacă simte că nu-l iubești și-i vrei răul, gândul m-a dus că și în lumea animalelor se întâmplă același lucru. Câți dintre noi nu urâm pe confrații noștri? De câte ori ura nu merge și mai departe, la răzbunări groaznice. Ură veche, cu statut serios și veninos. Atunci când noi avem inima plină de veninul urii și al disprețului, această stare otrăvită din ființa noastră o transmitem cu o forță de neimaginat, spre cei pe care-i urâm. Persoana urâtă și disprețuită de noi, primește energia negativă de la cel care urăște cu destinație precisă și astfel se întunecă zarea și dușmănia face victime pe două direcții: moare spiritual cel care urăște, dar este omorât sufletește și poate și trupește și cel care primește ura.

Când vorbim despre iubire, lucrurile stau întocmai. Ca și ursul, omul simte de la distanțe enorme atunci când mama, tata, pruncii, prietenii și toți cei care iubesc dezinteresat, transmit forța dumnezeiască a iubirii lor spre zidirile asemenea, din frumusețea acestei lumi văzute. Câtă bucurie! Câtă mângâiere! Ce stare sfântă! Ne simțim în aura iubirii lui Dumnezeu. Luminile cerești străbat inima și întreaga noastră ființă, iar viața se transformă în Paradis. Atunci simțim și credem cuvintele lui Iisus, că Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru: “Iisus, fiind întrebat de farisei când va veni împărăția lui Dumnezeu, le-a răspuns și a zis: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 20-21).

Se spune că, deseori, iadul este aici pe pământ. Analizând versetul de mai sus credem că așa și este; logic: dacă împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru și iadul poate fi înlăuntrul nostru și o!, de câte ori este această nenorocire în viața noastră și a tuturor celor din lumea aceasta. Așteptăm toți să fim salvați, să ne mântuim pe noi și să ajutăm și pe alții la această lucrare de preînnoire și luminare sfântă. Niciodată nu vom scăpa de ecuația divină: “Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire și că pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, dar dacă ne iubim unul pe altul Dumnezeu rămâne întru noi și dragostea Lui în noi este desăvârșită” (Ioan 4, 8 și 12).

Putem mânca tone de marmeladă, fasole, cartofi, mazăre și chiar dacă postim de ne crapă rânza, iar dragoste nu avem, de a ierta, de a uita relele puse la cale de alții, precum și alte nenorociri, nu vom primi nicio binecuvântare de la Dumnezeu. Cheia biruinței și a mântuirii o avem fiecare dintre noi. Totul este să o folosim pentru noi și pentru alții, ca să ne mântuim. Să chiorăie mațele noastre de bucate puține și sărace, dar inima să fie plină de iubire, bunătate și iertare!
Iată postul bine primit, cum zice Domnul Dumnezeu!

 

Comments

comments