ÎPS Calinic: Mutarea călugărilor

872 views

Mănăstirea cea frumoasă a Sinaiei nu avea cimitir. Când am întrebat unde sunt înmormântaţi călugării, mi s-a răspuns:

 

– În cimitirul oraşului Sinaia.

Nu mi-a convenit niciodată lucrul amestecat. Chiar dacă morţi suntem la fel – fără suflare – călugării trebuie să aibă cimitir, ca şi preoţii de mir, precum şi arhiereii.
La Cernica, în cimitirul mare din Insula Sfântul Nicolae, sunt aşezaţi în spaţii diferite: clerici şi creştini mireni, călugări şi arhierei. Se poate vedea o delimitare oarecare.

În cimitirul Bellu nu se prea ţine la astfel de rânduieli, acolo este o alee a scriitorilor români, bine delimitată. Cât despre preoţi şi arhierei, am văzut pe Calist, episcopul de Argeş, îngropat în mormântul familiei, precum şi mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Partenie Clinceni.

Aşa ne-am găsit cu Înaltpreasfinţitul Casian, eu căutând ierarhii argeşeni, iar dânsul pe cei de la Dunărea de Jos.
Oricum, grija pentru cei plecaţi în Ţara de peste veac, trebuie să fie o prioritate a vieţii noastre. Aşa comunicăm cu ei. Este o coparticipare la ceea ce Dumnezeu a hotărât, întru veşnica Sa gândire.

Într-una din zile aud, ca din întâmplare, că în cimitirul oraşului Sinaia se vând locuri pe unde sunt îngropaţi călugării Mănăstirii.
Ne-am dus acolo. Am căutat prin tot cimitirul cruci, care să ne arate mormintele călugărilor ce nu mai sunt printre noi.

La administraţia cimitirului nu ştia nimeni nimic. Chiar se amuzau de întrebare. De zeci de ani nu mai murise nimeni. Semn rău. Era loc de tranzit. Să râzi un pic. La Sinaia nu se prea moare.

Tot umblând şi colindând şi pe la cruci privind, o femeie care-şi rânduia curăţenia la mormânt, ne întreabă curioasă:

– Dar ce căutaţi prin cimitir? Aţi mai fost odată pe aici.

– Rândul cu mormintele călugărilor de la Mănăstirea Sinaia, îi răspund femeii, care ne-a fost de mare folos.

– Iată, aici este rândul cu morminte. De mult a fost o cruce, dar acum nu mai este. Ştim de la cei mai bătrâni. Pe aici n-a mai venit nimeni să întrebe, sau să aprindă vreun pai de lumânare. I-am mulţumit femeii binevoitoare.

Eram fericit. Semnul era dat de la Dumnezeu.

A doua zi, cu lopeţi, hârleţe, cazmale, sape şi alte unelte, ne-am îndreptat spre cimitirul orăşenesc. Am început a săpa un şanţ adânc de peste doi metri şi cu o lăţime de aproape un metru. Când eram gata să ne mâhnim că nimic nu găsim, o primă bucurie: un craniu aşezat pe o cărămidă, aşa cum se înmormântau de veacuri bieţii călugări.

Pe cărămidă era scris numele celui înmormântat. Aşa am găsit pe toţi călugării din cimitir, după pomelnicul Mănăstirii Sinaia, rămas de la înaintaşi.
După ce am reuşit să-i ducem la Mănăstirea Sinaia, i-am depus în Paraclis pentru slujbă de pomenire. După aceea, în sicrie, i-am aşezat în noul cimitir, întocmit în spatele mănăstirii din secolul al XVIII-lea.

Singurul care dormea sub streaşina chiliilor era stareţul Serafim Popescu, iar lângă biserica mare, din cetatea secolului al XIX-lea, se odihnea stareţul Paisie, căruia i-am pus un grilaj metalic şi o piatră de mormânt, potrivită veacului când s-a pristăvit.

Cum lucrurile nu rămân tainice, vestea mutării călugărilor şi înfiinţarea unui nou cimitir, chiar lângă mănăstire, a produs nedumerire şi întrebări de tot felul.
Ca să lămuresc lucrurile cum stau de fapt, am făcut un raport Patriarhului Iustin, cerându-i aprobare şi pentru mutarea lui Badea Cârţan, din cimitirul oraşului, în cimitirul mănăstirii.

M-am dus cu oarecare îndoieli, în audienţă.

– Mda! Tu te-ai apucat de mutat morţii? Se vede că n-ai de lucru. De ce nu te linişteşti? Ai primit aprobare pentru amenajarea noului cimitir? Dar de la Sanepid? Unde crezi tu că te afli?

– În audienţă la Preafericirea Voastră! mă reped eu cu vorba. Am căutat călugării în cimitir. I-am descoperit pe toţi după înscrisul pe cărămidă. Deja acolo se începeau lucrări noi la cavouri. S-au vândut toate mormintele călugărilor, fără să se ştie că este cineva îngropat acolo. Doar cărămizile de sub cap ne-au ajutat să depistăm numele celor decedaţi, neavând alte semne. Cred că era necesar acest lucru mai de mult, îmi închei argumentările, pe nerăsuflate.

– Mda! Ce mai ceri acum, zice Patriarhul vădit mişcat de situaţia nou creată.

– Să mutăm, cu aprobarea Preafericirii Voastre şi mormântul lui Badea Cârţan. E păcat să stea acolo în cimitir. Dă bine cu cultura pe care a răspândit-o şi se leagă mai bine de mănăstire. Acolo e mort. La mănăstire ar fi viu.

– Mda! Să-ţi vezi de treabă. Nu aprob mutarea nici unui Badea Cârţan. Ce ai tu cu el? Cu călugării mai înţeleg, dar cu mireanul de Cârţan, nu sunt de acord. Audienţa a luat sfârşit.

Simţeam că ameţesc. Am ieşit pe uşă, nimic zicând.

Ştiam că nu va fi de acord nici cu mutarea călugărilor. Dar ca să-l fac să nu-mi mai judece lucrarea, am băgat povestea cu Badea Cârţan.
Meşteşugul mi-a reuşit! Călugării stau în cimitirul mănăstirii, iar Badea Cârţan la locul lui, în cimitirul oraşului Sinaia.

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.

Comments

comments